Se spune că dacă vezi o stea căzătoare, ai dreptul să îți pui o dorință cu șanse mari de îndeplinire. Se spune…
Dar eu m-am lămurit cum e cu stelele căzătoare. Și acum că știu, nu-mi doresc să ajung să mai cunosc vreuna. Stelele… De câte ori nu văd pe fețele oamenilor bucuria pe care le-o trezește o stea căzătoare, o stea pe care și-au ales-o… O stea a lor pe care să o vadă oricând și cu care să se mândri că e a lor… doar a lor… Totuși, e ceva să ai o stea, să fie a ta și să o vezi din prima intre mii și mii de stele vizibile cu ochiul liber… E ceva.
M-am gândit puțin. Așa, cât să nu mă doară capul. De ce nu mi-aș alege și eu o stea. O stea pe care să o știu tot timpul ca fiind a mea, o stea care stralucește numai pentru mine, o stea căreia să-i spun de bine și de rău… Și așa, gândindu-mă fără nici un avertisment, m-a lovit! S-a pierdut tot cerul, cu cele două caruri, cu Ursa mică și cea mare, cu a sa Casiopee… întreaga Cale Lactee s-a pierdut în decor! A ramas doar ea, steaua mea… caruri, cu Ursa mică și cea mare, cu a sa Casiopee… întreaga Cale Lactee s-a pierdut în decor! A ramas doar ea, steaua mea… Nici una nu strălucea atât de tare ca ea, nici măcar Luceafărul, nici una nu era atât de simpla și de frumoasă, nici una nu mă uimea atât de mult prin puritatea ei, nici una… Era doar ea. Steaua mea.
De fiecare data când se ivea ocazia și puteam s-o văd, intram într-o transă nemaivăzută, și parcă închis în capsula mea, mai aveam loc doar pentru steaua mea. Și numai pe ea o priveam. O priveam fără să mă satur minute întregi, ore întregi, de fiecare dată când aveam ocazia. Ce puteam să fac mai mult? Cum puteam să mă rup din lumea mea și să intru alături de ea între stele, doar ca să-i vorbesc? Cum puteam să sar peste tot ceea ce era iîntre mine și steaua mea doar ca să fiu lângă ea? Adevarul e că, în această situație, în fața acestei stele eram ca și mut. La ce bun să încerc să-i vorbesc? Dacă nu spuneam ce trebuia și steaua dispărea? Măcar așa, sunt liniștit gândindu-mă că pot să o privesc ori de câte ori am ocazia. Sunt fericit știind că am steaua mea, pe care eu o știu așa cum e și că pot să o privesc necontenit ori de câte ori apare…
Dar ceva m-a speriat apoi. A apărut o stea langă Lună. Și a dispărut. Luna era din nou printre stelele sale “de zi cu zi”. Steaua cea nouă a plecat… Noroc că nu era steaua mea. De fapt, era o stea căzătoare. Ceea ce m-a speriat cu adevărat a fost gândul că poate că acea stea era a cuiva și că acum acea persoană a rămas fără stea. Ce trist… un om fără steaua lui. Și a avut mai puțin de o secundă timp să-și ia rămas bun. O fracțiune de secundă… Și apoi m-am speriat și mai mult gândindu-mă că oricând mă pot vedea și eu în fața unui astfel de rămas bun… oricând pot rămâne fără steaua mea. Pot rămâne gol. Fără să am ce privi, fără să am ce să mă încălzească. Și ca ironie a sorții, în timp e un om rămâne fără o stea, un altul își pune o dorință cu această ocazie. Nu vreau să acord nimănui privilegiul de a-și dori ceva în timp ce steaua mea pleacă. Egoismul din mine nu-mi dă voie să cred că va exista vreodată un om care să “aibă nevoie” de steaua mea pentru a-și îndeplini o dorință.
Prefer să o știu tot timpul acolo, acea stea mică, simplă, și fantastic de pură, pe care fără să vreau am văzut-o… M-a lovit. Nu vreau să văd stele căzătoare. Nu vreau să le “fur” altora steaua pentru o dorință de-a mea. Și prefer să visez la steaua mea acolo unde e, fără vreo altă dorință!
Să nu dispari niciodată, steaua mea pură!
28 August 2003