Mi s-a întâmplat de multe ori să vreau să scriu, să simt că nu îmi voi găsi liniștea și pacea interioară dacă nu fac cuvintele martori trăirilor mele (la fel ca atunci când povestești prietenilor o întâmplare ce nu poate fi lăsată pe mai târziu), și să nu știu ce să înșir pe foaie. Și astfel să treacă ore întregi ținând creionul pe jumătate ascuțit în mână și foaia goală în față, așteptând să fie îmbrăcată în fraze și să devină strălucitoare prin metafore. Iar sentimentele îmi rămâneau undeva, suspendate în aer, plutind dureros deasupra mea, asemeni unui nor îmbibat de ploaia ce refuză cu încăpățânare să cadă. În acele nopți visam cum scriu frenetic capitole întregi de romane, visam până și virgulele și punctele de suspensie, visam unde mă opream să îmi adun ideile și auzeam până și scârțâitul creionului pe foaie. Totul părea atât de izbitor de real, încât aveam impresia că mă visam visând în timp ce scriam. Dar realitatea aceea aproape edenică pentru un scriitor s-a transformat, printr-o deschidere de pleoape, într-o irealitate și, la fel de frenetic cum scriam în vise, îmi dispăreau din minte toate cuvinele în momentul în care vroiam să le transcriu, să le transcend în cotidian. Și-atunci mă întrebam: de ce actul creației îmi taie atât de violent răsuflarea și totuși aștept cu o nerăbdare acută să scriu?