poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-21 | |
Ce să te faci cînd lenea pare ruptă nu din rai ci de-a dreptul din sînul lui Dumnezeu, cînd totuși un caiet nou-nouț zace în imacularea-i de luni bune de zile, caiet cumpărat cu toată voluptatea viitoarelor însemnări deștepte presimțite și care zace tot de-atîtea luni uitat într-un sertar, ocolit de atîtea și atîtea vise visate, dacă nu și de niscaiva idei originale – dar sîntem modești și ne întindem în limita faliei repartizate (cum, cine, ce?). Așadar, încă un vis din seria viselor cu case, combinat cu un strop de suspans. Cauza? O crimă. Să notăm așadar. Pășesc cu sfială prin camerele de la parterul unei case, cvasi-necunoscută mie, îmi dau seama după felul în care explorez încăperile.
Deocamdată sînt la parter, cum spuneam, camere obișnuite, clar-obscur, deodată bătăi în ușa din aripa dreaptă a casei. Cineva apasă pe clanță, mă grăbesc să deschid, îmi dau seama că am rupt niște sigilii exterioare; scurte probleme de conștiință alungate rapid, apoi gîndul eliberator că acum e voie. Se repede la mine cu îmbrățișare o fetiță, aproape adolescentă, știu că e fiica mea vitregă, cu răposatul n-am apucat să trăiesc decît – poate - cîteva luni, apoi a fost ucis în chiar această casă. Fiica mea mă îndeamnă să urcăm la etaj, acolo unde nu urcasem niciodată, nici nu știusem de acea prelungire a proprietății. Mă cuprinde o emoție violentă, îmi dau lacrimile, un plîns mut, totuși îmi fac curaj și urc. Scările sînt albe, șubrede, pînze de păianjen, un fel de umezeală lipicioasă pe treptele ce par a fi din material plastic, deformate, urcușul destul de abrupt, poticnit, totuși urcăm. La etaj, spre stupoarea mea dar nu și a fiicei mele, interior somptuos. Săli monumentale, încăperi grandioase cu tavanul foarte înalt, camere imense cît sălile de muzeu, mobilier aproape deloc, totuși trec din încăpere în încăpere și mă copleșesc vastitatea camerelor, masivitatea și grosimea covoarelor persane, într-una din încăperi mă opresc cîteva clipe, nu există nimic altceva decît șapte paturi imense, nu le număr dar știu că sînt șapte, aranjate în diverse poziții, despre care , gîndesc/spun cuiva pe care nu îl văd că, probabil, sînt aranjate în așa fel să se poată profita din plin de lumina natuală ce intră pe ferestrele supradimensionate dar și pentru a urmări emisiunile tv pe un ecran imens. Pe jos, găsesc o punguță în care strălucește ceva, o insignă cu un model ce-mi este perfect străin și o diademă somptuoasă pe care mă gîndesc că nu o voi purta niciodată.
Soțul meu este mort, ucis, crima încă învăluită în mister dar nu simt nici regret, nici curiozitate, cît senzația de altfel, de schimbare, de libertate presimțită pe care încă nu o realizez, cu care nu știu ce voi face. În imensitatea acelor încăperi goale, scăldată de lumina generoasă a soarelui mă aflu la început de alt drum, moștenitoare a unui palat nu foarte practic și a unei fiice vitrege, adolescentă.
De ce azi, de ce acum, nu știu dacă într-adevăr contează; deschid acum cutiuța magică în care-mi pun la păstrare unele dintre hoinărelile nocturne, mici piese dintr-un puzzle încă nedeslușit. Poate că am încheiat ciclul viselor în care predomina sentimentul de culpabilitate, de părtășie involuntară la o presupusă crimă, teroarea, angoasa, frica de autorități dar și mai mult față de propria conștiință. Să fie deci de dinspre lumină.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate