Câteodată marea e învolburată. Câteodată e cuprinsă de furtuni sau uragane. Și totuși are o atracție aparte. Inexplicabilă. Ne place. Ce anume? Pericolul? Furtuna? Albastrul imaculat? Câteodată sufletele noastre-s ca o mare. Numai că aici sunt mult mai multe furtuni, nevăzute. Ne temem adesea să ne aventurăm. E normal. Avem un instinct de conservare foarte puternic. Dar dacă toți marinarii s-ar fi temut de o ploaie, vânt sau furtună? Acum nu am mai fi avut America, de parcă acesta e un lucru bun. Marinarii. Ce meserie. Luni întregi înconjurați de apă. Numai în compania păsărilor mării și a peștilor. Logodiți cu marea. Cu întreg abisul acela albastru. E de înțeles de ce unii își doresc să-și afle ultimul sfârșit aici. Stând atât pe mare ajung să aibă fobie de uscat. Comandant de vas. Câtă responsabilitate. De decizia ta depind alte vieți. Și nu numai. Mă gândesc la căpitanii din trecut. Trebui că aveau o autoritate de invidiat de erau ascultați de niște oameni care nu se deosebeau de animale decât prin înfățișare și care erau gata la cea mai mică slăbiciune vizibilă să-i înlăture. E greu să iei decizii știind că de ele depind destine. Îți dai seama cât de greu este să fii Dumnezeu. Oricum, cineva va suferi. Și de regulă și tu odată cu el. Nu e ironic Creatorul? Poate că era singur și s-a gândit să-i facă pe oameni. Le-a dat iubirea, le-a dat speranța și iluzia. Te face să te îndrăgostești la bătrânețe, te face să te îndrăgostești în pragul morții, te face să te îndrăgostești când zarurile au fost aruncate. Îți dă speranțe și te face să suferi. Și atunci ce rămâne să facem? Să negăm? Să mergem mai departe și să regretăm? Să profităm, chiar dacă într-un final știm că vom plăti cu suferință? Să navigăm în ape limpezi sau învolburate? Să fim oameni ai mării? Sau ai uscatului? Iar întrebări al căror răspuns nici nu vreau să-l aflu. Acum aș vrea să fiu o lacrimă într-un ocean și să mă pierd printre miliardele de molecule. Să intru în circuitul clasic și să mă trezesc cândva la loc în ochiul tău.