Mă vede… îl văd. E realitate? Îl ating… nu visez; mă atinge dar se înspăimântă. Sunt oare mai hidoasă decât el?
De ce te-ai speriat!? Te-am căutat toată viața și acum știu că nu ești o himeră. Haide... apropie-te. Cu o singură mișcare m-a făcut să înțeleg de ce se teme. Credeam că lumina îi face rău dar negrul crud al minții mele ar înspăimânta chiar un demon ca și el. Chipul îi este măcinat de atâta durere și rău, membrele odată umane sunt acum o imagine vagă a ceea ce se putea numi ființă. Ochii mari însângerați se rotesc nebun în mintea mea.Se joacă de-a v-ați ascunselea cu sufletul meu. Îl las...de ce? Poate mi-aduce aminte de ceva, poate o parte dinlăuntrul chipului hidos o recunosc.
Vrea. Ce? Nici eu nu știu ce vreau ... Simte; și eu ...poate mai intens decât el ... Ce vrei?
Cu o singură clipire îmi pătrunde în suflet. Ah, dacă aș ști ce vrea de la mine, dacă măcar aș ști cine e. Nici eu nu mai știu cine sunt ...m-am pierdut complet în abisul ochilor lui și, ciudat, parcă mă simt mai aproape ca niciodată de cineva. Încerc să-l înțeleg și încerc să mă înțeleg ... cine e și ce vrea? Cine sunt și ce vreau?
Îmi citește gândurile și frica ce o simt; mâna-i cade ușor peste umărul meu și dintr-o dată mă face să înțeleg : el e cel căruia ar trebui să-i fie frică, nu mie! El tinde să conceapă că există o minte mai neagră decât a lui și tot el încearcă să-mi probeze existența.
Am realizat cine sunt! Totul îmi este clar acum... eu sunt personajul negativ din această lume... eu sunt demonul, nu el! Chinurile lui au fost și ale mele iar ceea ce mi-a mai rămas din fantasma unui om sunt sentimentele. Un demon cu sentimente... Un înger decăzut sau poate doar un om decăzut?
Încă mai caut răspunsul la această întrebare pentru că încă nu realizez ceea ce se întâmplă în jurul meu de la răsăritul astrului și până la apunerea umilă a acestuia. Încă îmi caut identitatea; una furată acum mult timp sau poate doar pierdută de-a lungul lui.
Am distrus tot ceea ce am crezut odată că merită trăit. Am decăzut la fel ca orice ființă vie pe acest tărâm al amăgirilor periodice și, odată cu mine, decad toți pe rând. Nu sunt singura!
Poate și el mă va ajuta să înțeleg că timpul trece pentru toți și într-o bună zi îi voi sta alături...judecând ca și el pe cel care se credea om cu adevărat.
Simt acum fiecare secundă numărată de acel blestemat ceas al Eternității, dar o trăiesc alături de el. Pentru că și el este urmașul unui om cu chip,trup și suflet și nu peste mult timp mă voi asemăna izbitor de mult cu demonul... cu trăirea grea și zilnică a unei conștiințe care a greșit...
Nu este decât o stare! Poate ceea ce scriu nici nu merită luat în seamă pentru că nu este decât o stare. Iar demonul și omul sunt ființe prea asemănătoare pentru a fi luate în calcul ca și diferite...