Nu răspund în fața nimănui pentru nimic din ceea ce fac sau gândesc. La urma urmei, a face ceva sau pur și simplu a te gândi la a face ceva nu sunt noțiuni chiar atât de diferite.
Stau goală în fața propriei conștiințe și față de ea nu mai contează dacă am dus la bun sfârșit un gând sau dacă doar l-am lăsat în stadiul de idee.
Conștiința îmi produce stări dintre cele mai neașteptate, este supratața care reflectă asupra propriei existențe imaginea a ceea ce sunt cu adevărat, în profunzimile cele mai ascunse despre care poate nici nu gândeam că ar putea să mi le descopere cineva.
Nici o judecată de pe lumea asta nu poate să fie mai dureroasă decât cea a propriului Eu interior, decât cea a oglinzii în care, oricât aș încerca să mă acopăr, apar în toată goliciunea spiritului meu.
Mai mult decât atât, încercarea de a mă acoperi nu ar face decât să îmi atragă atenția că ceva, acolo, înăuntru, în adâncurile ființei mele nu este tocmai în regulă.
Alteori, dimpotrivă, îmi îndrept spatele, stau semeață, privesc de jos în sus cu admirație fiecare curbură a spiritului și atunci...da...știu...sunt mândră, mă iubesc pentru ceea ce sunt, pentru cine sunt, pentru ce am lăsat în urma mea ca dovadă a faptului că nu exist întâmplător.
Sunt fericită că mă pot privi din toate unghiurile în oglinda conștiinței mele.
Sunt fericită că am puterea de a mă simți în toate stările transmise de consecințele existenței mele.
Sunt fericită că sunt în stare să-mi deschid ochii și să cuprind cu ei imaginea propriului Eu cu tot ceea ce înseamnă acesta cu adevărat.