poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2406 .



Pentru o lume mai buna...
personale [ Jurnal ]
experienta de voluntar

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gallardo22 ]

2007-01-06  |     | 



Dacă există limite, atunci ele sunt făcute în așa fel încât să le poți depăși! Două zile. O aventură greu de uitat, cu atât de multe lucruri de învățat din ea...

8 voluntari (4 nemți, 1 francez și 3 români), câte unul pentru fiecare copil. Cu ajutor de neprețuit din partea a 2 "mame" și a medicului centrului de plasament din care fac parte... 8 copii "speciali", care până nu de mult, nu văzuseră decât pereții carantinei care i-a ținut prizonieri din calea oricărui fel de dezvoltare... copii considerați fără nici un fel de șansă în calea vieții, din cauza dezabilitaților fizice și mentale grave pe care le au...

Două zile într-o tabără la munte. Prima oară când acești copii sunt înconjurați de atâția oameni veniți special pentru ei... Prima oară când realizează că există și alți oameni în afară de cele câteva "mame" angajate în urmă cu 16 ani să aibă grijă de ei și cei câțiva voluntari implicați recent în proiect...

Pentru unii dintre voluntarii care s-au încumetat să participe la această acțiune, era primul contact cu niște copii cu nevoi speciale. Cu o zi înainte de plecare au văzut cu ce avem de-a face...

Copiii nu vorbesc. Poate câțiva reușesc să spună "apă" sau "da" și "nu", rezultat obținut tot în urma implicării unor voluntari, dar mai mult ar însemna poate un miracol (ceea ce nu e deloc imposibil). Desigur, faptul că nu vorbesc nu îi împiedică să se exprime prin țipete uneori asurzitoare, țipete destul de înfricoșătoare la început...
De înțeles ceea ce spui, unii înțeleg. Nu înseamnă că și ascultă de asta... Nu poți să le spui "nu mai face asta" sau "nu e bine asta"... Unii te vor trage în continuare de păr, dacă faci imprudența sa întorci spatele pentru o secundă... Unii vor continua să (te) lovească cu forță și să dărâme tot ceea ce e în jur, dacă nu sunt ținuți de mâini și de picioare... Sigur, e amuzant să arunce căciula pe acoperișul casei, dar să tragă fața de masă când castroanele cu ciorbă sunt pline, sau să arunce direct cu castronul cu ciorbă în ce direcție nimerește, lucru care lui Adrian îi face plăcere, te face să devii mult mai atent la ce se întâmplă în jur... te poți aștepta la orice, deși, culmea, sunt considerați extrem de limitați...

Unii sunt mai liniștiți, preferă să stea sprijiniți de un zid de care să se lovească cu spatele sau cu capul, în timp ce scot niște sunete ciudate... Unii, foarte activi, aleargă dintr-o parte în alta, fie în căutarea unui păr lung de mângâiat sau de tras, fie pentru a analiza și mai bine persoanele, pereții, coșurile de gunoi, mașina cu care au venit, a cărei ușă e încuiată, sau o geacă pe care încă nu au rupt-o... Uneori, se opresc pentru a țipa... Þipete cu care te obișnuiești după un timp, mai ales când realizezi că, spre deosebire de țipetele pe care le scoteau în centru, acestea sunt țipete de bucurie... Deranjează, mai ales că mai sunt și oameni străini prin jur, dar sunt țipete de bucurie! Confortul nostru nu mai e deloc o prioritate...

Uneori, Elena, fetița din căruciorul cu rotile, devine neliniștită... își pune picioarele între roți și înaintarea devine imposibilă, un efort în plus pentru cel care împinge căruciorul... parcă vrea să se arunce din el... lucru pe care uneori il și face, coborând pe asfaltul din fața camerelor, târându-se pe jos într-un spațiu ce-i oferă o libertate mult mai mare decât cea permisă de căruciorul acela...
Daniela e foarte entuziasmată de noua experiență... Se cunoaște clar, după felul în care țipă și își mușcă mâinile... Se poate citi un zâmbet pe fața ei acoperită de răni... Și e chiar frumușică, chiar dacă și-a smuls aproape tot părul din cap...
Interesant... aproape toți zâmbesc...
Þuțu, copilul meu adoptiv (fiecare voluntar s-a ocupat de un copil mai mult decât de ceilalți) are o afinitate pentru păr. Deși am un păr destul de mare, cred că a înțeles că nu prea îmi place să se joace cu el... așa că fugea mereu dintr-o parte în alta în căutare de păr... avea unde să găsească, spre exasperarea celor din jur... mai ales că pe al lui îl cam terminase... Cred că era fericit. Mereu cu zâmbetul pe buze, uneori făcând zgomote ciudate de bucurie și bătând din picioare brusc ca și când ar vrea să sperie câinii din preajmă, avea mereu o sclipire în ochi... Nu, nu în ochiul stâng cu care nu vede și în care cristalinul are o culoare aurie care strălucește și iese în evidență imediat, de parcă ar fi de metal... ci în ochiul sănătos... Nu îi poți spune ce să facă, și dacă nu vrea să meargă undeva, nu merge... În schimb, cu lucrurile cu care e obișnuit e mult mai primitor... dacă trebuie să îi pun geaca sau pantofii, stă foarte liniștit și așteaptă până termin... chiar se descurcă să tragă el fermoarul! (asta înainte să îl fi rupt cu tot cu bluza de trening de pe el). Stă cuminte și când îl spăl pe dinți, deși cred că îl cam plictisește asta... sau poate e doar de la apa rece... Îi place să îl ridic și să îl învârt, dar e destul de greu, așa că obosesc repede... hey, mai sunt și alții prin jur, așa, du-te și la ei!

La masă, deși unii se descurcă singuri, efortul nostru mi se pare mai mare decât în rest...
Unora le place cacaoa de dimineață cu pâine, unt și brânză... toate amestecate la un loc în cană! Măcar a mâncat-o... Iar printre țipete, lovituri cu piciorul în masă sau în podea, ridicari bruște și trântiri pe scaun, priviri zâmbitoare sau pierdute, care de multe ori te sperie, reușim să mâncăm și noi câte ceva... o lingura ei, o alta noi... Și se face seară...

Sperăm cu toții ca ei să fie mai obosiți decât noi (daca așa ceva e posibil) și să doarmă liniștiți până dimineață, ca să putem dormi și noi... O zi extenuantă... mă uit râzând la fețele celor din jur și văd o oboseală profund instalată acolo... dupa ce copiii adorm, reușim să ne relaxam nițel înainte de culcare, povestind la un grătar în fața casei, încercând fără "special juice" să facem față frigului... Doamne, ce zi!

Unii din noi reușesc să doarmă, într-o cameră de unde să nu auzi țipetele copiilor peste noapte... Dacă nu erau "mamele" să se ocupe de asta, nimeni nu ar fi dormit... Unii însă dorm aproape în aceeași cameră cu o parte dintre copii... Dorm? E mult spus...

Dimineața ne găsește pe toți cu ideea că "mai avem puțin..."

După micul dejun, mergem în camera de petrecere, pregătită cu baloane, colinde, lumânărele și prăjitură. Îmi pun pe mine costumul de Moș Crăciun tânăr și slab, iau sacul în spate și intru în cameră... Nu știu dacă datorită "ho ho ho-ului" meu sau din alt motiv, dar cred că se bucură... Încep să împart cadouri, încercând să o fac într-un mod cât de cât amuzant, măcar pentru voluntari... Mă simt bine ca Moș Crăciun. Deși nu văd nimic din cauza glugii de pe ochi, reușesc să nu mă împiedic prea tare de scaunele din jur...
Cristina, probabil cea mai conștientă de feminitatea ei, a primit printre altele un sutien roșu. "Sper că l-am nimerit pe măsura ta, ho ho ho!" Doamne, era chiar fericită!! Îi dau cadoul și lui Adrian, atenționându-l că "ăsta nu tre să îl arunci pe acoperiș, ho ho ho!" Desigur, cadoul ajunge imediat sub masă...
Apoi trecem la spart baloane, activitate foarte îndrăgită. După ce terminăm de devastat camera, ieșim afară pentru o plimbare prin pădure... Nu, pe asta nu aș fi permis să o devastăm așa ușor! Mi-era de-ajuns să văd cum moare muntele din față din cauza unei cariere de piatră aflate acolo...

Pentru ultima oară, luăm masa împreună... pe fugă, pentru că avem un microbuz de prins, noi voluntarii. Așa că plecăm, lăsând în urmă copiii care ne fac cu mâna sau darâmă ceva...

Așadar, concluzii:

To the hell and back

Am supraviețuit! Am scăpat! Am învins! AM REUȘIT!! Da, cred că asta e ceea ce simt acum... Am reușit să facem ceva incredibil de greu, ceva ce nimeni nu mai făcuse pentru acești copii... ceva ce noi nu mai făcusem... Am reușit să ne depășim limitele în atâtea feluri, făcând ceva de care poate nici nu ne știam în stare... am reușit să îi punem pe ei înaintea nevoilor noastre, am reușit să vedem că deși pare imposibil, întotdeauna se poate face ceva, mereu se poate să fie mai bine, atâta timp cât TU lupți pentru asta! Am văzut că poate exista înțelegere, compasiune, sprijin, răbdare, forță de a merge mai departe, atunci când simți că nu mai poți... Am văzut încă o dată că mai există oameni buni, deși multă lume preferă să se plângă de cât de răi sunt oamenii... Mi-am confirmat iar faptul că lumea poate fi mai bună, și că acest lucru depinde doar de NOI... iar așteptând ca alții să facă ceva, mi se pare mult mai ineficient decât dacă TU ai face ceva! Pentru tine și pentru alții...

Copiii aștia nu au uitat să zâmbească, nu au uitat cum e să te bucuri de chestii aparent neinteresante... o poleială cu care să adoarmă în mână, sau o sticlă umplută cu orez ca să zdrăngăne... Chiar dacă poate asta e singura lor bucurie de cele mai multe ori, am vazut în ei ceva ce nu reușesc să văd în mulți oameni... puterea de a zâmbi și de a te bucura în ciuda împrejurărilor atât de dure de care ai parte... Am menționat că au HIV? Mai contează? De fapt, asta e un alt motiv pe lângă atâtea altele pentru care să pot spune acum, fără nici un fel de modestie, WE ARE THE FUCKING BEST!!!

Și totuși, astea două zile m-au marcat... într-un fel, mă simt ca și când aș fi fost în Vietnam sau undeva. Am văzut atâtea lucruri acolo și... am supraviețuit, dar... vorba uneia din "mame": "cum ar fi fost să mai stați o săptămână?"
Deși voi face și acum așa cum fac mereu, și anume să pun în față parțile bune, care mi se par atat de multe în cazul ăsta... parcă ceva lipsește... sau e ceva în plus... ceva care ma împiedică să fac lucrul care mă caracterizează poate cel mai mult... da... ceva mă împiedică să râd... Și, desi acolo am ras la fel de mult ca de obicei, pentru că m-am simțit totuși atât de bine, cred că până mâine nu o să pot să fac asta... și, chiar dacă peste 2 ore mă culc, 2 ore fără râs, pentru mine e prea mult...

Ioan, 17 decembrie

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!