Nu am privit niciodată înapoi altfel decât pentru a vedea filmul propriei existențe.
Nu am privit niciodată inapoi altfel decât cu dorința de a mă accepta așa cum am fost pentru a putea fi pregătită pentru ceea ce urma să devin.
Nu am privit niciodată înapoi altfel decât pentru a-mi rupe hățurile ce mă legau involuntar de acea parte din mine care vroiam să devine amintire.
Acum, acea parte a devenit amintirea de care aveam nevoie pentru a mă relansa, în mod paradoxal același Eu și totuși altul.
Stau și mă gândesc la acest Eu despre care cred că de fapt a fost mereu în mine, doar că nu am știut sau nu am putut să-i dau dreptul la exprimare și la o exteriorizare firească, de fiecare dată împiedicându-mă de acel "trebuie" pe care îl simțeam ca pe un laț care nu mă lăsa să respir decât atât cât să nu mor.
Am obosit să mai "trebuie" și am hotărât să copleșesc existența cu vise și provocări care au mocnit destul în mine.
Am hotărât să las focul să ardă...
Vreau ca universul să-i simtă vâlvătaia...

Acum, dacă privesc înapoi, o fac doar pentru a-i zâmbi cu îngăduință celei care am fost, mulțumindu-i pentru ceea ce m-a determinat să devin.