se întâmpla să dispară când fiecare își vedea de soarta lui. nu își mai găsea nici umbra, nici veghea. lăsa deschisă fereastra, își acoperea genunchii, umplea o cană cu apă și delimita vag cu privirea ochiul Domnului.

avea câteva lucruri de așezat în ordinea lor firească. mai întâi aprindea focul. să lumineze spiritul casei, să încălzească cotloanele, să ardă resturile de lume.

oamenii de îi treceau pragul îi spuneau "făcătoarea de foc", cumva în șagă, văzând-o cum culegea vreascuri din zori până seara, pentru o vreme grea. nu suporta Frigul. așa cum nu suporta să fie drăcuită o facere omenească.

o iubeau copilandrii, îi învăța răbdătoare cum să mânuiască vătraiul, le arăta sensul arderii, intensitatea luminilor, visul dinăuntrul cenușii. i se așezau în poală, unul câte unul, ascultători de povești, atingându-i inima singuratecă.

cel mai mult prețuia lumânările bune, cele care nu lăsau ceară, care își păstrau verticală arderea până la capăt. cele pașnice și resemnate în liniștea lor, ca frumusețea ascunsă dincolo de privire.

tăcea. în lumea ei cuvintele veneau ca o sărbătoare ritualică. nimic nu se clintea atunci când își ținea mâinile pe marginea icoanei, seara.

aluneca uneori în melancolie, ca într-o apă neîncepută. sprijinită de imaginația celorlalți, își scotocea prin suflet după detașare, după înțelepciune, după iluminare, deschidea taine, ca un bătrân ostenitor.

vedea pragul ființelor slabe, acel prag delicat, neființa din celălalt, neîntâmplarea. atunci își potrivea cu grijă atingerea, să nu tulbure nimic din flacăra omului. să ardă fiecare în neființa lui.

într-o noapte, din nesomn a trecut în Vis. singura purtătoare de lumină i-a fost eola.