Taina vieții duhovnicești

Părintele Rafail Noica este cunoscut credincioșilor prin cartea "Celălalt Noica", rod al pelerinajului pe care l-a făcut în anul 1993 în România împreună părintele Symeon, pe atunci monahi în mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" din Essex (Anglia). De câțiva ani părintele s-a stabilit în România și trăiește ca sihastru în Munții Apuseni. Cu ocazia serilor duhovnicești din acest an, organizate de Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia în timpul Postului Mare, în data de 25 aprilie 2002 părintele a susținut conferința cu tema "Postul și iertarea, destin și vocație în ortodoxie". Prezentăm în continuare răspunsurile părintelui la întrebările care au fost puse cu această ocazie.


Ce este viața duhovnicească?

Părintele Rafail: Astăzi se confundă cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspirantă și insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de întoarcere, un prim pas primitiv de întoarcere la viața duhovnicească. Când citiți Noul Testament vedeți de câte ori apostolii vorbesc de noua viață în Hristos. Este întradevăr o viață în Duh. Viața duhovnicească este a trece de la viața noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici un cuvânt de prihană [...] Viața în Duh înseamnă a pătrunde în legile, dacă le putem numi legi, ale vieții dumnezeiești, care viață nu cunoaște stricăciune, nici micșorare, nici suferință – suferința este un mers spre moarte, este o pierdere – deci viața duhovnicească nu cunoaște pierdere și a intra înainte de moartea noastră biologică, a intra în aceste elemente ale vieți veșnice, este viața duhovnicească.

Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu: de câte ori au venit la mine oameni zdobiți de viața aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat și în neputința mea, așa cum ne-a spus părintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de părintele Sofronie. Nascut în 1896 la Moscova, părintele a manifestat de timpuriu o reală vocație de artist plastic, absolvind Școala Națională de Arte Frumoase din Moscova. În 1925 pleacă la Muntele Athos și intră ca monah în mănăstirea Sfântul Pantelimon. Aici cunoaște pe Cuviosul Siluan căruia îi devine ucenicul și moștenitorul spiritual. În 1959 întemeiaza la Maldon în Essex prima comunitate monahală ortodoxă britanică: Mănăstirea Sfântul Ioan Botezatorul, al cărui stareț ramâne pâna la moarte și unde în 1988 a fost sfințită prima biserică închinată Cuviosului Siluan) dacă au venit la mine i-am primit, așa cum i-au primitși și frații mei din mănăstire și dacă i-am ascultat și dacă am avut atât de puțină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori așa de puțină dragoste a lucrat așa o înviere în viața acestor oameni că uneori am rămas pur și simplu nu uimiți, trăzniți! de unde până unde!

Deci, ce vreau să zic: dragostea în cele mai mici manifestări nu este o chestie psihologică, nici măcar morală; este legea vieții, și legea vieții aduce înviere. Viața duhovnicească este lucrul despre care se vorbește în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în ortodoxie, mistică nu există!Ce se numește mistică, aia îi viață duhovnicească, fiindcă este a Duhului, pentru că Duhul nu se poate exprima în termenii logicii formale, nici în materialitate, e tainică fiindcă face minuni, face lucruri la care nu ne așteptăm. Chiar și asta: împărtășeștipuțină dragoste unui aproape și te minunezi de unde până unde, că învie toată viața lui și de multe ori și alții împrejurul lui. Deci, în câteva cuvinte, asta este viața duhovnicească și tare m-aș bucura ca acest cuvânt "mistică" aproape să nu nu se mai audă fiindcă vine dintr-o erezie care nu a știut rațiional unde să plaseze niște fenomene pe care nu le putea nega și atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistică și tot ce nu înțelegi bagi acolo și zici: "ăsta-i mistic, ăsta nu-i mistic". Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decât dacă există se întrebuințează și ăsta.

Pentru noi este Viața duhovnicească, adică viața prin care acum începem să lucrăm pocăința noastră, începem să vedem mai limpede azi, începem să înțelegem cuvântul din Scriptură mai bine decât ieri, mâine înțeleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face îmi deschide ochii dacă este drept lucrul pe care l-am făcut și experiența fizică pe care o am poate că îmi deschide niște orizonturi la care nu mă așteptam [...]

Fiindcă ce este pocăința? Iarăși un lucru care nu se înțelege drept astăzi. Pocăința nu este numai o părere de rău și o miorlăială pentru niște răutăți pe care le-am făcut, pocăința este, cum am zis, dinamica către viața veșnică. Părintele nostru duhovnicesc, și dacă vă uitați, în armonie cu taotă Filocalia, spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăință? Uitați câți oameni dimprejurul nostru, dar și noi ieri alaltăieri suntem inconștienți de păcate – trăim păcatul și nu știm că este păcat. De câte ori n-am auzit: "O! părinte, nu știam că ăsta-i un păcat!" sau eu cândva aceasta n-am știut că-i păcat decât văzând într-o rugăciune sau în întrebările acelea din Molitfelnic. Deci conștientizarea păcatului. Dar în această conștientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, un păcat și nu te-a crezut? Și ce se întâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conștientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Și ce-mi arată acest întuneric? Decât că e prezentă o lumină pe undeva în viața mea. Deci conștientizarea păcatului, în două cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor și-a părintelui meu duhovnic – este lumina necreată, este Dumnezeu Însuși Care-mi luminează conștiința. Acum risc deznădejdea, dar acum nu-i momentul să deznădăjduiesc că sunt mai rău decât ieri, ba sunt mai bine, sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conștient. Văzând acuma răul și întunericul păcatului meu pot să deznădăjduiesc, dar eu sunt mai prețios în ochii lui Dumnezeu decât atunci când eram același păcătos dar habar n-aveam. De ce? Fiindcă Dumnezeu găsește în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi și zicea părintele Sofronie: Viața pocăinței nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul pe care astăzi lumina lui Dumnezeu mi-l descoperă, către acea lumină. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Însuși, nu este așa un fenomen cum ni-l închipuim noi. Este un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru ființă, un firesc, când omul a devenit o minte de Dumnezeu văzătoare fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumenzeu îmi dezvăluie întunericul, încep să văd ceva în viața mea – dă-ne Doamne și auzine ca rugăciune! – încep să văd însăși lumina. Părintele nostru Sfronie zicea: de-abia atunci o să-ți dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor mele mă lumina ca să-mi văd întunericul, ca să încep călătoria mea dintru întuneric întru lumină.

Asta este ce numesc viață duhovnicească.

Ați vorbit mult despre dragostea cea adevărată, că este iertare, este postire, este jertfire, cum explicați degradarea iubirii în iubire pătimașă?

Părintele Rafail:Tot omul caută adevărul, caută viața de unde vine și unde este destinat să meargă. Îndrăznesc să mai aduc aici un alt cuvânt al părintelui meu duhovnic nici un om nu vrea să păcătuiească. M-au uimit atunci fiindcă eu știu că toți vrem să păcătuim, dar îi interzis. Nu-i adevărat! Omul nu caută păcatul. Păcatul în general este o deformare, n-are ființă în sine, nu există fiindcă Dumnezeu nu l-a făcut și ce n-a făcut Dumnezeu nu există.

Ce este păcatul – este o deformare, și vă dau ca pildă lucrul acesta ce mi s-a lămurit într-o zi: mă gândeam ce este murdăria. Să luăm bălegarul. În grajd este bălegarul. Rău nu face, dar când va trebui să-l cureți, să-l scoți de acolo. Pe câmpul meu unde o să semăn grâu este aur, dar pe covorul meu în salon nu mersi, acolo îmi este murdărie.Murdăria nu e ce este, ci unde este. La fel și cu păcatul, dragoste este nu ce este dragoste. Duimnezeu este dragoste și zicea un părinte, Dionisie de la Muntele Athos – un bătrân român îmbunătățit care mai trăiește, de trei ori am vizitat astă vară Muntele Athos, de trei ori a zis la mai mulți în mai multe contexte – acest cuvânt: fraților păziți dragostea că dragostea este de la Dumnezeu. Bineînțeles că este de la Dumnezeu pentru că este Dumnezeu. Deci omul chipul și asemămarea lui Dumnezeu ce va fi dacă nu dragoste, și dacă dragostea în om piere, dragoste va căuta, și dacă nu va găsi în Duh și Adevăr, ca să reluăm cuvântul Mântuitorului, în deznădejdea și întunericul lui, o va găsi într-un fel strâmt și tot va trebui să aibă o dragoste. Dacă nu există dragoste dumnezeiască în om va curvi, dar i se va părea lui într-o măsură că asta-i dragoste, se va dezamăgi, poate își va reveni ca fiul risipitor și se va întoarce și va căuta adevărul, dar poate că nu – Doamne ferește.

Omul nu poate fără dragoste pentru că nu poate fără tot ce este cuvânt de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dă porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, îngreuitoare. Dumnezeu când ne poruncește ne arată ceea ce suntem noi ori că suntem și nu conștientizăm, ori că trebuie să devenim. Ori, degradarea dragostei așa este. În întunericul păcatului omul nu știe , dar tânjește, însetează după ceea ce este adevărul și neștiind caută aiurea.

Cât de departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume față de duhovnicul său?

Părintele Rafail: Ascultarea nu este o disciplină. În dreapta slăvire, în ortodoxie, ascultarea este o taină. Iertați-mă frați teologi, noi nu reducem Biserica noastră la șapte Taine. Sunt nenumărate Taine chiar dacă șapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi. Care-i a opta? Dacă Nunta-i o Taină, apoi călugăria nu-i și asta o Taină? Da, Bun! Hai să zicem șapte Taine de căpătâi, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viață duhovnicească este vorba de viața tainică, o numim mistică. Ascultarea este acea taină în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuși, în care omul poate afla și poate rămâne în proniile lui Dumnezeu. Și asta se face prin duhovnic.

Nu există o mântuire a monahului și o mântuire a mireanului, că altfel ar fi dat Hristos alte porunci și altă Evanghelie pentru monahi și pentru mireni, pentru femei și pentru bărbați și așa mai departe, pentru chinezi și pentrun români. O Evanghelie și aceleași porunci, Evanghelie, adică buna vestire a învierii din morți și aceleași porunci pentru lumea întreagă. Deci și mireanul, același om ca Adam, ca și Eva, ca și mine monahul, avem nevoie de aceeași înțelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea înțelegere a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Ce gândește Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la București zicea: aș vrea să știu cine sunt eu și ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi și pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt și ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat în această istorie, să-mi găsesc ființa cea adevărată, mântuirea mea.

Deci, ascultarea de duhovnic, dacă o înțelegeți drept, nu este vorba de orizontalism între tine și duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic și asta-i înțelegerea dreaptă și taina aceasta se săvârșește în felul ăsta:tu ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedești, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi păcătos spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă. Când te duci la duhovnic cere-I ca prin preoția duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a lăsat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), să ți se ierte păcatele și nădăjduiesc că de vei face astfel și știu că de vei face în Duh și adevăr, cât de puțin de la fiecare spovedanie, o să ieși mai mult sau mai puțin zburând. Acest zbor nu este doar o stare psihologică – te simți psihologic ușurat – întradevăr se întâmplă în Duh o ușurare de care dă Doamne să ai parte acum și în veci.

Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne!să fac asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Când simți oarecum în rugăciune, în viața ta , că vine momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu cu atenția către Dumenzeu și atunci spune-i duhovnicului problema ta și pândește de la el primul cuvânt. Îl citesc pe sfântul Serafim, ba citesc colecția Filocalică acel prim cuvănt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subțire pe care a auzit-o proorocul Ilie și de care s-a impresionat mai mult decât cutremurul, decât uraganul, decât focul, adierea de glas subțire care e mai rapidă decât toți dracii dacă lucrăm prin ascultare. Nu întreba pe duhovnic mai departe, primește acel prim cuvânt, e cuvântul tău, duhovnicul nu ți-l poate explica, este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă așa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul ăsta îl vei primi de la duhovnic, de ce să nu cârtești, de ce să nu te împotrivești? Fiindcă riști să lepezi cuvântul lui Dumnezeu. ba chiar în momentul când îi spui părinte explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumenzeu, ai închis telefonul și acuma vorbești cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de telefon, acuma vorbești cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primește cuvântul cu credință, cere blagoslovenie și tu vei înțelege acel cuvânt făcându-l.

Unul din chipurile ascultării sunt cei zece leproși. Hristos le-a spus un cuvânt foarte indiferent. Cei zece leproși au strigat: Măntuitorule , miluiește-ne și pe noi. Și le-a zis: duceți-vă și vă arătați preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând. În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curățit de lepră sau ți se pare, du-te la preot și el te va cerceta și dacă te va găsi curățit te va înscrie din nou în societate. Dar ei erau încă leproși. Ce-au făcut? s-au întors și au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conținută în acea poruncă pe care ei, făcând ascultare și-au însușit-o. Aia i-a înviat din morți, aia i-a curățit, aia trebuie să căutați voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie să învățăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greșeli și Sfântul Siluan zice: greșelile pot fi mici, dar pot fi mari. dcei noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt și trebuie să ne nevoim , să deslușim acel cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge și noi să deslușim acel prim cuvânt, dacă voi ca ucenici, veniți la duhovnici cu credință, credința voastră va face din noi prooroci. Dacă tu vii cu inima așa, cu deschidere la dumnezeu, tu vei face din duhovnicul tău un prooroc de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, frați duhovnici și cei care că duhovniciți.

Dacă am o problemă, spuneți-mi, vă rog, la cine să merg, la un preot sau la un psiholog?

Părintele Rafail: Eu aș zice: bineînțeles că ar trebui la un preot. Dar observ cu multă, multă durere un lucru în lumea noastră: se întâmplă din ce în ce mai des că noi preoții nu găsim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l înțelege, de a-l învia. Acum vă zic ca unul care vine din Apus unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost și unde spiritualitatea apuseană a falimentat total, veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Acum cei luminați ai Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie, acea ortodoxie care prost e înțeleasă pe aceste meleaguri de baștină ale ortodoxiei și riscăm să fim acum în poziția evreilor care ei înșiși au pierdut tradiția dată neamului lor.V-o spun tocmai ca să nu se întâmple lucrul ăsta, ca să cer Domnului ca nu numai apuseni să găsească adevărul dar ca și voi să vă îmbogățiți în bogăția care este moștenirea noastră. Deci în Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia că știința asta a psihologiei este și ea un fel de milă a lui Dumnezeu într-o lume în care Dumnezeu nu mai există și există o para-Biserică, o para-preoție ca să-i zicem așa – nu vreau să-i zic pseudo, deși ar trebui probabil. Ce este psihologul? Este un om la care te poți duce și la care poți descărca toate și poți spune toate și știi că n-o să fi judecat și din motive profesionale acela, în principiu, îți ține taina spovedaniei.Părinți, preoți! Asta este prerogativa noastră! Noi trebuie să putem nu numai să înlocuim pe psiholog, dar și să depășim peste orice așteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui. De ce? Fiindcă avem Taina, avem pe Dumnezeu pe care-L putem împărtăși. Vă spun acest lucru ca să intrăm un pic în Taina lui Dumnezeu și nu știu până unde va merge! Am văzut înviere în masă, am văzut zeci de familii care au înviat din morți în Apus și aici la fel!

Deci aș zice bineînțeles că la preot, dar iertați-mă frați preoți, arhierei, trebuie să ne spovedim și adevărul ăsta este: suntem în așa hal că nu ne mai știm vocația și atunci poporul debusolat merge unde poate și la cine poate. Vă spun și lucrul ăsta: psihologia, care din câte știu eu a început cu domnul Freud și a continuat cu domnul Jung, a făcut multe rele pentru om. Dar iarăși dacă vă uitați dintr-un punct de vedere istoric până și acolo omul se caută, își caută adevărata sa ființă și vă spun sunt mulți psihologi care găsesc și descoperă niște adevăruri, dar dacă vă uitați bine adevărurile erau cunoscute cândva în Biserică și nu le mai trăim și spre rușinea noastră nu le mai aplicăm. Zic de rușinea asta, știți eu consider că noi toți suntem un singur om, spovedania mea este spovedania ta, viața mea este viața ta, împărtășim aceeași soartă și aș dori să vă chem pe toți ca un singur om, să ne înnoim în Duh. Nu zic asta ca voi mirenilor să judecați pe preoți, zic ca voi mirenilor să vă rugați pentru noi ca Dumnezeu să ne lumineze ca să vă putem lumina, zic asta pentru frații mei preoți ca să știm că suntem într-o decădere cumplită și ca să luăm pildă și de la dreapta și de la stânga și de la părinți și prin psihologie și să ne învățăm și din lumea dreptății și din lumea păcatului, din toate mărturiile, să înțelegem cu ajutorul lui Dumenzeu și să ne întoarcem cum zice în Apocalipsă unei Biserici: întoarce-te la cele dintâi până nu-ți voi lua lumina din mijlocul tău.

Ați spus odată: toate lucrurile se leagă și se dezleagă în Duh, explicați-ne, vă rog?

Părintele Rafail: Da, am spus și în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ți-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut și dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viața ta. Uitați, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire și m-am căit după aceea și am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să știe de mine așa era de rănit și mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropriu de Sfânta Împărtășanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropriu de Împărtășanie, cum să continui viața pocăinței mele că nu mă mai primește; eu vreau să-i cer iertare și el nu vrea să audă nimic. Și zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec și în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese așa – la pomeniri, după sfințirea Tainelor când spune "pomenește Doamne pe cei care ai învrednicit să împărățească pe pământ" spune așa: "glăsuiește în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău". Monahul și-a adus aminte de acest glăsuiește și a zis: Doamne! glăsuiește în inima lui pentru pocăința mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare și că eu îl iert. Și mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse și împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcție și aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire și spunea "Părinte! mi-e frică de toată lumea", era foarte sensibilă și rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai așa, în vârstă și mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu știu ce să fac. I-am spus să se roage: "Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine". Într-o zi vine fugind către mine: "Părinte! Părinte! știți ce s-a întâmplat? A venit maica cutare și m-a apucat groaza și am zis Doamne spune-i că o iubesc!" și zice: "nu știu părinte, coincidență, s-a uitat frumos la mine și mi-a zis ceva frumos". Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeași față luminată așa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani și era împăcată cu toată lumea și cred că au continuat aceste coincidențe.

Deci se leagă și se dezleagă în Duh, în taina inimii și profit de întrebare să spun și lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoșii noștri cred că făceau firește. Cred că strămoșii noștri, care erau cât de cât apropiați de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! și zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne! uite ce-i în mine, nu mă lăsa așa! Vezi pe cineva care te supără și nu te poți împăca cu el: Doamne! spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ș.a. m. d.

Chemați-L pe Dumnezeu. Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om și om. Chemați-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine și vrăjmașul tău, între tine și cei cu care te-ai certat și să vezi cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă și tu ca și cum ai crede și să vezi cum și Dumnezeu se face ca și cum există! Și provocăm coincidențe dintr-acelea.

În esență profit ca să zic: să învățăm frăților să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfatul lui Dumnezeu, să mulțumim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta și toate nedumeririle noastre. Întâi "Doamne!" să fie în inimile noastre și după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău și este la 100 de metri de tine trebuie să faci 100 de metri și poate altceva l-a înhățat sau trebuie să iei telefonul și să faci un număr. Pentru Dumnezeu nimic din toate astea, acum poți să zici "Doamne!" și ai contactat "satelitul Doamne" și să vezi cum se preface acest Dumnezeu că există.

Părinte Rafail, ați spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puțin înțeleasă și trăită, am dori să ne conștientizați mai mult asupra acestui lucru?

Părintele Rafail: Mă bucur de întrebarea asta. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele ce luam de bună, am început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am așteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăși firea omului a fost acel mult ami mult decât mă așteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne! da de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înțeleaptă sau mai adâncă sau mai nu știu ce decât protestantismul care-l descoperisem eu așa cum mi se părea. Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înțeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este mai decât ori și ce. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om care se caută și ortodoxia este aia ce caută omul.

Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conștientizați de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînțeles că păcatul și-a tras spuza pe turta lui și atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul ? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – "și să nu vă ziceți vouă că sunteți sămânța lui Avraam că zic vouă că din pietrle acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam". Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baștina ei astăzi, la noi, la ruși, la greci am văzut aceleași lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmpalt în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, așa se întâmplă și astăzi, multe rătăciri în Apus și diaspora, omul se caută și un pic se găsește și un pic se pierde, dar conștientizarea a ce este ortodoxia mult mai puternic se dă acolo unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată pe toate drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt pline de preoți, vrei să te spopvedești ai unde să te duci. Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, și fiindcă o luăm de bună o pierdem fiindcă păcatul își trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferența, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor așa și pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînțeles, sunt eu și poporul meu. Ãsta este păcatul și spuza care și-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu l-au răstignit și pe Dumnezeul lor și tradiția lor au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai pentru ca poporul lui să poată reveni la adevăr și n-a venit până astăzi. Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem ortodocși, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocși, noi trebuie să fim smeriți că suntem ortodocși. Ortodoxia în smerenie se păstreză.

Părinte Rafail cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte?

Părintele Rafail: Tot prin satelitul Doamne. [...] Ce-am spus și altor tineri vă spun și vouă: nu este greu, este cu neputință! Firea ta când se simte deznădăjduită că voi putea să ajung la asta, firea îți mărturisește că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Dar de la Dumnezeu nici să nu așteptăm mai puțin decât cele cu neputință. Dumnezeu numai în cele cu neputință lucrează, în cele cu putință facem și noi. Dumnezeu nu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzești de gânduri? Dumnezeu să te ajute și faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne uite ce este în mine! Și cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri, întreabă-L pe Domnul, leagă și dezlează în Duh. Vrei să ști cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează! Dumnezeu, știind că ne dă porunci – cuvinte cu neputință omului de urmat, total cu neputință – nu așteaptă ca eu să le împlinesc, așteaptă ca eu văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: "Doamne ! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!" Nu zice și Hristos "Precum am zis evreilor vă zic și vouă: unde merg Eu voi nu puteți să mergeți, dar veți veni mai pe urmă". Când mai pe urmă? După pogorârea Duhului Sfânt, acea pogorâre facă-se vouă, ție frate sau soră care mi-ai pus întrebarea și tuturor! Contactați "satelitul Doamne"!

Cum putem ajunge la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?

Părintele Rafail: Iarăși vă zic: este cu neputință. Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputință să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem după împărtășanie în rugăciune "să-mi fie acestea spre merinde, spre viața de veci". Ce este această merinde? Este împuternicire. Când ești slăbănog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-așezi nițel, mănânci ceva și o iei din nou și continui să lucrezi, așa sunt și aceste merinde – Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta Împărtășanie, dar și toate sfințeniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfințit, anafura și tot ce este sfințenie sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viața pocăinței noastre, ba să o facem lucrătoare și să ajungem la Cel neajuns, adică la cele cu neputință omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu împreună lucrarea noastră. Profit să vă spun încă un lucru: de multe ori am avut și eu întrebarea și mulți tineri m-au întrebat dar dacă Dumnezeu știe toate de ce trebuie să mă rog și să-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă prin care îmi pot arăta împreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicând "Doamne vreau asta!", Dumnezeu știe că vreau, dar făcând-o încep o împreună lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se adaugă la ceea ce fac. Deci, "Doamne dă-mi răbdare!" este deja o împreună lucrare, Dumnezeu îmi dă răbdare. De ce? Pentru că e îndelung-răbdător. Vine un moment în care trebuie să-mi exersez răbdarea, încerc cum pot, voi reuși sau voi cădea, vedea-voi! Dar cerând de la Dumnezeu răbdare, împreună lucrez cu Dumnezeu mântuirea mea. Nu aștept pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Fac și eu ceva! Cer Domnului: dă-mi asta!

Părinte Rafail, unii preoți spun că nu e bine să ne împărtășim des, ce ne sfătuiți referitor la Împărtășanie?

Părintele Rafail: Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor. Și asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicii, ci fiindcă – și asta este un lucru foarte important de înțeles – omul nu este un obiect și ca atare nu este supus unei legi. Omul este o excepție. Fiecare suflet ce va fi existat în lumea asta este o călătorie dintru neființă până în veșnica dumnezeire, o călătorie unică.

Aș prefera o împărtășanie cât mai des. Nu este caracteristica împărtășaniei deasă, ci aș zice împărtășanie des, dar cât de des este bine ție sau ție, asta o las duhovnicului tău și cer Domnului să insufle pe fiecare duhovnic cât de des este bine pentru cutare și pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine în fiecare duminică, pentru altcineva duminica și de praznice, pentru așlții la două săptămâni ș.a.m.d.

Părinte, dați-ne un îndreptar de viață duhovnicească prin care să punem început bun în viața noastră?

Părintele Rafail: Asta este simplu. În legătură cu ce-am vorbit, apropo de faptul că toate se leagă și se dezleagă în Duh și în nevăzut, singurul îndreptar pe care-l pot da tuturor este : contactați "satelitul Doamne". Să ne învățăm cu "Doamne" în toate împrejurările și să începem cu "Doamne" și alt îndreptar nu cred că aș putea să dau fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Toate legile își au valoarea și limita lor, dar "Doamne" nu cere nici o limită.



a consemnat Cosmin Bufnea