poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-25 | |
Noaptea, degetele pline de neastâmpăr ale orelor de nesomn rătăcesc printre filele încăpătoarelor evanghelii ale timpului. Le răsfoiesc înfrigurate, zdrențuindu-le, smulgându-le, pentru ca apoi să le arunce în stânga și-n dreapta, fără vreo noimă.
Am cules de pe jos una dintre ele și am rulat-o până am obținut un cilindru perfect. Mimând curiozitatea, am privit prin el ca printr-o lunetă, asemenea copiilor în jocurile lor. Răspunsul a venit neașteptat de repede. Nu doar susurul șters al unui cântec de altădată, ci retrăirea densă și completă a unui timp pe care îl credeam adânc îngropat, descompus în cripta uitării. O gară, un tren... Luna plină... O noapte zgribulită, muiată în umezeala unui ingrat început de mai… Sute de trupuri și inimi tinere exaltate de sorocul migrației, unite într-un furnicar gălăgios, obligatoriu și inconștient, bine dispus. Prin forfota molipsitoare, ochii tăi. Înveșmântați în verde, doi copii fugiți de acasă. Nu m-am priceput să îi prind de mâini și să le arăt drumul bun. Am rămas un spectator al neliniștii lor. Nu-mi plăcea să te privesc în ochi, mă feream de nesiguranța de acolo, nu știam ce să fac cu ea. Mă refugiasem pe insula primitoare, desenată de conturul buzelor tale. Erau infinit mai incitante decât orice pleoape. Dinții mărunți si aliniați, niște soldăței de chihlimbar într-o neîntreruptă prezentare de onor, mă înveseleau instantaneu. Eram fascinat de ochiul sidefat, cu pleoape roșii, proeminente, răsfrânte printr-o estetică miraculoasă. Gura ta era farul meu. Ziua sau noaptea, în caz de vreme rea sau bună. Verde priveai, din profunzimea acelei îmbulzeli care ne fericea pe toți, dintre zecile de trupuri strivite, blocate. Stăteam la șapte pași unul de altul, fără să ne putem apropia, fără să ne putem atinge. - Nu pot să mă mișc, vino - am citit pe buzele tale. - Nu pot să mă mișc, vino - au mimat, ca un ecou cu chip, buzele mele. Nu ne-am întâlnit la mijlocul drumului, ca în filme. A rămas fiecare pe locul său, ca în viață Trase de ciorchinii mari de liliac, roțile metalice au scrâșnit, pornind a se rostogoli ușor pe șinele lustruite de lună. Ne-am urnit, lasand in urma mirosul greu, de gară devorată de viciul propriilor neputințe. Am ajuns în zori. Marea ne-a îmbrățișat întunecată. Ploua mărunt, rece, temeinic, neobosit. Pământul refuza să mai primească atâta udătura și o strângea econom în minuscule oceane domesticite. Ne-am plimbat, după dorința ta, pe faleza înaltă, până când hainele de pe noi au căpătat destul lichid ca să putem trece și noi în habitat. Venea apă din toate părțile. Din aer, din pământ, din larg, dinlăuntru. Marea pieptăna valuri lungi, masive, purtate într-o alunecare aparent lină, încheiată cu prabușiri zgomotoase. Și toate aveau chipul tău, pielea ta, privirile tale. Volume impresionante de lichid verde, opac, urcau și coborau. Finalul dezlega furia teribilă a puhoaielor zvârcolite. Câteodată, credeam că bubuiturile talazurilor interioare mă vor dezintegra, că făptura captivă, care mă îngenunchease cu forța ei, mă va desface și va ieși afară, abandonându-mă inert. Tot clocotul mării năștea o spumă gălbuie, strânsă la mal, pe care frământarea necontenită o sporea văzând cu ochii. Răspândea un miros puternic de îndoială și rătăcire. Perdele fine de stropi sărați, infimi, se înălțau din legănarea de smarald. İntrau pe sub umbrele, emoții, mâneci, îmbrățișări. La câițva pași, în fața noastră, pescărușii ne amăgeau cu plutirea lor. Da, ne simțeam suspendați, credeam că plutim odată cu ei, așa, cum stăteam pe malul abrupt, la douăzeci de metri deasupra mării, susținuți, oameni și păsări, de pânza subțire a picăturilor. Zburam prin apă și înotam prin aer. Þi-am zărit silueta dispărând, pentru ultima oară, în ceața nefirească de pe holurile lungi, ale hotelului neîncălzit. Mai apoi, am... - Pardon ! Nu îmi place s-o spun, dar visezi cu ochii deschiși! Am plecat în iunie, nu în mai. Nu din hotel ci din apartamentul tău și nu a fost la Eforie, ci la București. Zău, prea le înflorești ! - Tu, aici! - Da. Nu e vorba și de mine, acolo sus, sau vorbeai pentru amândoi ca de obicei? - Doream să-ți multumesc pentru acele clipe. - Nu s-ar zice, parcă iar îți plângeai de milă. - Crudă, cum te știam. - Tu spui asta, tu, mandarinul orgoliilor, tu, domnul Perfecțiune, bărbatul care nu minte, nu greșește, nu are îndoieli. Dacă adevărul e crud, sunt și eu. - Știi bine că mă scoteai din sărite cu minciunelele tale gratuite. - Era un joc, înțeleptule. Mai erai și ipocrit, pentru că înțelegeai totul dar nu puteai să îți refuzi, la rândul tău, plăcerea de a poza în justițiar. Doamne ce-ți mai plăcea. Nu rezistai tentației de a mă pune la zid în toate ocaziile, când era, dar mai ales când nu era cazul. - Eram îndrăgostit, orb, mă gândeam în fiecare zi, în fiecare oră, numai și numai la tine. Dacă vrei să afli, mă durea capul de dimineața până seara. Mă torturai cu nehotărârea, cu mondenismele. Nu se mai termina cu prietenele, amicii, petrecerile și excursiile - Eroare ! Tu erai fermecat de emoțiile tale. Nu eu eram cea care te înduioșase, te prosternai în fața fâlfâiturilor lăcrămoase, a palpitațiilor smiorcăite, care te cuprinseseră. Tu nu aveai nevoie de mine cea reală, mă doreai ca pe o fantasma a ta. Erai un dresor prea ocupat, ai fi vrut să trec prin cerc, cu orice preț. Ceream răbdare, încredere, bunăvoință, nu reproșuri, crize de nervi și priviri pieziș. - Și tu m-ai chinuit. Nu numai voi treceți prin dureri, cele ale facerii, și noi le avem pe ale noastre, cele ale devenirii. - Vrei să-ți plătesc pensie alimentară? - Nimeni nu înțelege ce e în sufletul unui bărbat, când femeia iubită glumește cu sentimentele lui. - Dar tu ai habar ce e în inima unei femei care e păstrată ca un trofeu, care se delectează, zi de zi, cu egoism pur masculin, reacredință și infantilism. - Să nu crezi că nu înțelegeam, trăiam din plin acel supliciu. Încercam să râd, dar nu reușeam decât să urlu de furie. Te sărutam, în realitate, te mușcam câinește. Vorbeai o limbă necunoscută. Mă cucerise dar nu reușeam s-o învăț. Eram tânăr, nu am știut. - Nu ai vrut ! - Nu am putut. - Oricum, e prea târziu, discuția asta nu mai are rost. - Nu e drept să vorbim așa, au fost momente unice, sincere, alese. - Au trecut douăzeci de ani. - Parcă s-a petrecut alaltăieri. - Bine, află că de ieri sunt măritată. Adică de acum șaptesprezece ani. - De ce ai plecat? - M-ai obligat, deveniseși imposibil. - İmposibil? - Da, imposibil. - İmposibil !!! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate