Motto: Suntem doi oameni singuri pe care ii leaga eternitatea prin simplul fapt ca au vazut-o stand unul langa celalalt.

Copacul pe care l-am iubit nu era un copac oarecare…era un ales, era chiar axis mundi…mergeam la el si stateam de vorba, il luam in brate, il alintam…ii iubeam frunzele verzi si fragile, crengile noduroase si caprui…si imi spunea povesti…el povestea, eu ascultam…

Ca sa ajung la el strabateam desertul in care domnea…

Dar iata ca axis mundi imbatranea pe zi ce trecea, cu fiecare poveste pe care o spunea…povestile deveneau ale mele iar, fara ele, se usca…murea…eu il ascultam avid de acele povesti dintr-o alta lume, veneam in fiecare zi, ma asezam la umbra lui si el povestea…

Intr-una din zile mi-a spus ultima poveste…pe masura ce povestea devenea tot mai uscat, cuvintele ii ieseau tot mai greu din gura lui alta data atat de infloritoare…de-abia vorbea…simteam ca era pe moarte si totusi voiam ultimul cuvant, marturisirea completa…voiam toata viata lui doar pentru mine.

L-am ascultat…ochii i se impaienjeneau…orbea…trunchiul i se usca, crapa, putrezea, se descompunea, dar el continua sa vorbeasca…stia ca va muri si nu se oprea, stiam ca va muri si nu-l opream…voia ca, pentru o singura data in viata lui sa se dea cu totul cuiva, unui singur om, unui om care putea sa-l asculte pana la capat…vorbea si radacinile se rupeau un cate una in pamant nemaiputand sa-i duca seva care il tinea in picioare drept, demn de sufletul lui…

Iar eu il ascultam…taceam si-i sorbeam ultimele cuvinte.
Brusc, s-a prabusit..spusese ultimul cuvant, spusese taina, secretul, adevarul care se afla doar in acel ultim cuvant, isi omorase bucatica cu bucatica din viata lui, din povestile lui, pentru a ajunge in adancul cel mai adanc, pentru a descoperi taina universului…

Mie mi l-a spus…mie…

Cand trunchiul a devenit una cu pamantul m-am ridicat, m-am scuturat de iarba, de mizerii si de flori si am plecat pe cararea ce se intindea in fata mea. La capatul ei se afla infinitul, imi spuneam, la capatul ei se afla sila mea si ranjetul acestuia, la capatul ei se afla acasa, la capatul ei se afla Dumnezeu…

De cativa ani, cati oare, merg pe aceasta carare. Am plans moartea prietenului meu, in urma mea au rasarit izvoare. Am povestit naturii povestile lui, am impanzit lumea cu povestile lui pentru ca nimeni sa nu le uite si inca nu am spus totul…am vorbit tuturor, insa nimeni nu a vrut sa asculte mai mult de cinci povesti, fugeau de mine de parca as fi fost insemnat, nu puteau suporta mai mult… dar eu am continuat sa caut…

Si acum caut acel om care sa asculte pana la capat, caruia sa ii dau povara acestui ultim cuvant, care ma indoaie si imi usuca picioarele.

Singurul meu prieten a fost un copac…singurul lui prieten am fost eu…

…doua singuratati care si-au vorbit din disperare, care s-au daruit, el povestind, eu ascultand…eu il port in mine pe el…el si-a pus viata in mainile mele. Eu am doua vieti acum, e prea mult si de aceea impanzesc lumea cu povestile lui, de aceea vreau sa ma scutur de povara.

Nu-l mai suport, mi-a spus totul…m-a ingreunat, m-a robit…mi-a spus totul…el e in mine…nu mai pot…eu am devenit el…cine o sa imi asculte povestile pana la capat?

Nimeni

Sunt un om singur, suntem doi oameni singuri, suntem singuri…
Fugim de noi, ne ascundem, ne e frica sa ne privim in singuratate…

De fapt eu l-am ascultat pe el pentru ca fugeam de mine, imi era teama sa fiu singur, si el fugea de el, imi dadea singuratatea lui mie, stiind ca astfel va fi salvat, mi-a dat singuratatea lui,
mi-a daruit viata, s-a daruit din iubire…

de sine

Iar eu sunt acum doi oameni singuri care cauta, cauta sa moara in pace, cauta capatul drumului pe care au pornit…

El acum si-a gasit linistea, si-a gasit linistea prin mine

Cine a castigat? Cine a pierdut?

El e linistit.
Doar eu mai caut…

Narcisa Tudor