Nu e tristă frunza ce cade toamna.
Viața ei scurtă a fost hrănită de soare și sărutată de vânt.
Fericirea unei vieți trăite cu toată ființa ei,
totul ce putea,
în toate anotimpurile.
Albul bobocului,
verdele tinereții,
galbenul maturitații,
maroul asfințitului.
Nici o amintire deoarece a trăit doar de prezentul său.
Nici măcar părândui rău deoarece în fiecare zi
a fost mângâiată de răsărit
și îmbrățișată de apus.
Nici o speranză pentru mâine,
încurajată de marele arbor ce le-a dat viață.
Fără egoism către alții deoarece a trăit în armonie cu universul.
Frunza va cădea zâmbind la picioarele marelui arbor,
cu unica siguranză că atuncea când va fi moartă va dărui din nou o altă viață.