Am invatat uitarea
Zilele acestea m-am simtit departe de lume. Oriunde in jur oamenii care-mi vorbeau pareau bolnavi de intamplari marunte. Afirmau obosela ca pe o certitudine a vietii, Priveau in gol, incercanati de dureri numai de ei stiute…..alunecand unii pe langa altii, incet parca dorind sa nu deranjeze umbrele. O piesa de teatru in care actorii muti nu aveau puterea sa transmita decat grimasa suferintei. Ma opresc in fata unui magazin ... raman afara langa un adolescent atat de saracacios imbracat incat contrastul magazin-om ma sperie. I-am urmarit privirea trista care mangia opulenta. Cu un mers lent, mult prea lent oamenii se opresc , citesc preocupati etichete si zambesc in fata unui produs….zambesc cu puterea confortului si satietatii..atat. Se privesc unii pe altii, continutul cosurilor , biletul de casa …asta ii face sa se clasifice, sa se respecte, sa-si zambeasca. O doamna eleganta iese din magazin si-l priveste dispretuitor pe omul care nu avea acces acolo, in lumea lor. Despacheteaza o ciocolata, musca cu pofta si arunca hartia la intamplare. Tanarul cu haine ponosite o priveste cu intelegere, ridica hartia, o miroase si apoi o pune cu grija in cosul de gunoi...se indeparteaza in noapte spre locuri de el stiute....
Nu stiu daca simt revolta sau nedreptate, stiu doar ca sansa in viata are greutate....nu stiu nici cine este mai bun sau mai rau, mai civilizat, mai satul, mai flamand dar stiu ca unii sunt mai norocosi si nu intotdeauna au ce merita.
Privesc cerul , asteptand sa se faca dreptate. Apoi gandesc ca nu am puterea sa patrund Universul ..am puterea doar sa ma rog, sa inteleg : de ce oamenii privesc in gol si au uitat sa simta ?
Caut in jur o privire, acea intelegere din priviri pe o stiam copila fiind. Nu....nu gasesc nimic ....nu simt nici eu nimic...incetez cautarea si mi-e frica ca am invatat sa uit.