Sunt iederă
înfloresc și mă înalț spre stele
mai adevărată decât ele
Pot împodobi un pom,
o casă,
o grădină
am ochii infloriți
și picioarele adânc înfipte în pământ
împodobesc casa, crezând că-s fericită
dar ajunsă la fereastra larg deschisă spre cer
alunec
pe obrazul sticlei reci și umede...
Nu pot urca
Privesc cu ochi de floare înăuntru
să văd tot,
să descifrez întunericul
și să înțeleg ce-i dincolo de stele
însă alți ochi și brațe
trec
oprindu-mi drumul.
Posibil...
Totul e posibil!
Nimic ca și nebunia
Mă sperii în răcoarea dimineții,
mă sperie înălțimea,
întrebarea.
Frunzele mă dor
Alunec...
In mine este întuneric, dar stelele...
sunt... goale, reci și strălucitoare
sunt superbe în goliciunea lor.
Cupele inrourate le întorc spre pământ
sa văd cât m-am înalțat
Sunt atât de aproape!
Între pământ și stele
doar eu.
Tresar
văd mână și voința ce trec pe lângă mine
retezându-mi visul...de la rădăcină
putând oricând să cad într-o grămadă de vrejuri uscate
Cănd?
Cănd avea să fie căderea spre stele
sau spre pământ?
Eu iederă, voi mai înflori vreodata?
Eu stea cât voi străluci?
Și eu pământ, câte flori voi hrăni?
Om sunt...
Și în fereastră pâlpâie luceafărul
mai adevărat, mult mai adevărat
decăt visul meu.