Și ploua. Norii își vărsau picăturile în noaptea de un negru pur. Nici un fulger, nici un tunet. Doar picăturile de ploaie, limpezi, mă loveau pe umerii goi în timp ce Luna mă îmbrăca în raze reci. Priveam cerul fără stele în liniște parcă să nu deranjez concertul ploii. Stropi mari îmi curgeau pe față printre lacrimi fără rost. Ascult din nou ploaia în așteptarea unui fulger - a unei raze de lumină care să-mi amintească de fericirea ce mă aștepta dincolo de timp.

Minute în șir trec fără să-mi dau seama. Cămașa cândva caldă e acum rece și neprimitoare. Aș vrea să mă mișc dar nu pot. Mi se invârt în minte amintirile ultimilor ani și eu stau cuminte așteptând să răsară soarele. Ploaia tot mai plictisită lasă stropii mari să curgă fără greutate iar sunetul micilor lacrimi se auzea zgomotos peste tot pe langă mine. Încet îmi dau seama că e tărziu, foarte târziu. Nu mă grăbesc înăuntru ci rămân liniștită in fața ușii ascultând.

Aud ușa deschizându-se în spatele meu si mă intorc zâmbind să mă ascund în brațele tale. M-ai cuprins fără nici un cuvânt și din nou am simțit stropi reci lovindu-mi umerii goi. M-ai îndepărtat încet și m-ai privit.
- Ce văd eu sub ochii tăi?
- Picături de ploaie ...
Þi-ai lipit fruntea de a mea și simțindu-ți căldura mi-am dat seama cât era de rece afară. După câteva secunde îmi spui pe același ton tandru "Hai înăuntru îngeraș...". Te-am urmat fără întrebări. Am aruncat o ultimă privire ploii ca un copil care își lasă jucaria cea nouă afară știind că nu o va vedea până a doua zi. Știam că o să mă cerți cu zâmbetul pe buze... știi cât de mult iubesc ploaia. Pășesc înaintea ta fără să mă gândesc și în câteva minute mă trezesc îmbrăcată în prosoape moi. Te privesc dintre noile haine puțin cam mari și fac câte un pas urmându-te in camera în care numai Luna îndrăznea să-și trimită razele albe.
Din nou mă refugiez în brațele tale ascultând ploaia cum mă strigă înapoi.