Aș vrea să fiu o lacrimă purtată de vânt, fără substanță, fără corp. Aș vrea să mă izbească puternic de primul copac a cărui trunchi îmi va opri destinul. Să mă doară, să mă strivească vreo frunză sub greutatea ei, sa nu mai fiu, sa nu mai știu…nimic.
Aș vrea să fiu un înger, divinizat, viu, cu materia împrăștiată pe capota vreunei mașini de la curba următoare.
Aș vrea să fiu un gând, curmat, urmat, uitat. Să mă poarte lumea, să mă uite, să mă lovească fatal cu puterea cuvintelor ei.
Acum… nu mai vreau nimic. Am rămas un cuvânt pe o ușă veche demontată, ascunsă prin magazia vreunui independent îmbogățit. Au rămas din mine trei litere firave, curmate poate și ele de mișcarea următoare.
Mă izbesc violent razele de soare și luptă cu lemnul vechi și putred, substanță a ființei mele.
Nu mai știu ce-am fost, sau ce slove reci mă alcătuiau, dar acum, din acel PARADIS, înscris pe ușa albă, a mai rămas, atât…vis.
Un vis urât, sau trist, murdar, închis în spații strimte, limitat de viață, nu sprijinit de ea.
În minte…(dar ce vorbesc, ce vis posedă minte?!) îmi păstrează încă vie amintirea ultimei secunde de viață ca întreg. Eram doar eu…și liniștea din jur. Zilele îmi erau numărate doar de fasciculul acela cald de lumină care îmi inunda ființa vara și mi-o încălzea.
Apoi, totul se termină brusc… din naivitatea unui asemenea gând, ducând la susurul apei pe maluri sau la nori perfect geometrizați, a mai rămas un …vis. Nici vânt nu mă poartă, nici ochi de înger nu mă privesc, am rămas doar eu, și așchia care așteaptă să fie distrusă de criminala purtare a unui om bătrân. Cum să cunoască, să vadă, să înțeleagă el lacrimile unui copil rămas încrustat împotriva voinței lui pe o ușă fără viitor?
Acum, mișcările bruște mă amețesc, frigul mă doboară, iar căldura apărută brusc mă…omoară.
Din vis a rămas o lacrimă care nu mai poate stinge focul pe care a fost aruncat.
Un altfel de vis, alt foc, aceeași…moarte.
Aș vrea să fiu un vânt, un val, un anotimp, începute și curmate brusc, neiertător...