Nu stiu prin ce furtuna am ajuns aici, intr-un colt de camera, privindu-te, stiind ca ma stii si vezi...cu cat calm dormi acum, cu cat calm distrugi si cat de grea e o refacere. Fug de tine, in inima imi atrna durerea intregii lumi, oribilul comis...stiam de mult.
Ies din camere, afara ploua, noroi peste tot, deschid ochii si ma vad inchistata intr-un cub de sticla. Imi lipesc ochii rosi, lacrimile de peretii lui, intr-un ultim act de victimizare si martiriat. Va uitati dar nu ziceti nimic, eu mor! Doare! Tip, gesticulez, ma ghemuiesc...imi zgarii incet in carne durerea pe care mi-o dai, si totusi, oricat as taia din mine nu ma simt mai mica...doar o mare inima sangeranda...
Urc in autobuz, sau el urca in mine. Simt raceala mortii, si transparenta mea nu diminueaza cu nimic durerea, nimic nu pare sa o faca. Nu e gelozie, furie...tradare...nu o pot exprima, insa ma consuma sigur, incet crud si rece, cu calm.
Ma trezesc in camera unui vechi...om, daca se poate numi. Se uita la zid dar simt ca ma vede, ii rostesc de sinuciderea mea, si nu stiu de ce il intreb daca prima oara cand am murit m-a ingropat cu slijba...el imi raspunde zambind "nu, te-am aruncat la marginea cimitirului, sa vad daca te vei intoarce, si iata mi-ai murit din nou" ii raspund tremurat "stiu, stiam de mult...de dinainte de prima moarte, undeva inainte sa capat inima si totul sa doara"
Ma intorc la tine...cum oi fi murit? Urasc sinuciderea, dar iata, e a doua oara...tot de inima intoarsa.
Implor...viata sa nu mai vad.
Si tu privesti zidul. In timp ce eu sunt si voi ramane un artist al foamei.
"MAI SUNT?"