E dimineață, alerg grăbită către metrou.
În fața ochilor, se așterne tern și mohorât același peisaj cotidian tist și pestriț.
Și iată, in colț, aceeași bătrânică, în căruțul fără rotile și vechi ca suferințele ei.
Are fruntea brăzdată de înțelepciune și ochii orbiți de lacrimi.
Zâmbește anemic, haotic și delirant atunci când îi întinzi mâna cu un bănuț.
Cineva “are grijă” să o aducă aici în fiecare dimineață , era aici și astă iarnă în gerul cumplit.

Oare e drept, ca dupa o viață întreagă de chin și muncă, bătrânii noștri să stea la colț de stradă, cu mâna întinsă timid și cu fruntea în pamânt pentru o coajă de pâine?

Sîngele nostru, rădacinile noastre.

Oare e drept, ca în aceeași lume alții să se plimbe în mașini luxoase etalându-și ostentativ burțile imense, ghiftuite și lanțurile excesive de aur?

Oare când se va face dreptate?
În ceruri?
Atunci când ochii batrâni și umbriți de riduirile suferințelor se vor închide, găsindu-și în sfarșit pacea?

Atunci verdictul ne va trăsni :

Ai avut o viața plină de suferinți, griji și neajunsuri, o să-ți gasești liniștea iți vei regăsi demnitatea, pentru că acum o să crăpi!!!!!

În ce lume trăim?

Ne trimitem bătranii la cerșit, ca pe niște animale, noi suntem animalele, ne-au crescut, ne-au ferit de foc și boli, ne-au alintat, ne-au făcut „oameni” și asta-i răsplata noastră.
E rândul nostru să-i creștem, să le oferim pâinea cea de toate zilele, să le zărim sclipirea copilarească din ochi când le oferim o pâine, un banuț , o mângâiere și un braț drept sprijin.

Să ne îmbălsămăm sufletul cu sărutul lor de mir pe frunte.

Nu merităm să râdem, nu merităm nici măcar să zâmbim, atâta timp cât mai sunt bătrîni cu mâna întinsă pe stradă.