"Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship."

Probabil nu ai mai auzit de mine de cand am rostit aceasta replica, memorabila pentru unii.
In general mi-am vazut de afaceri, restaurantul a mers bine pana in '52 cand m-am hotarat sa plec acasa; dar ce inseamna "acasa" cand timp de 36 de ani am hoinarit Europa in pardesiul meu gri?
M-am nascut in prima zi de Craciun; mama mi-a zis ca in acea zi desi era foarte frig era un cer foarte senin, stelele stralucind clar.
A trecut mult timp de atunci...acum, cu mainile tremurande si patate de batranete imi scriu unele ganduri. Daca stau bine sa ma gandesc nu am fost niciodata tanar: alura mea longilina, slaba, gesturile calculate impuneau repect inca de la o frageda varsta.
Imi privesc "averea": un perete acoperit de carti vechi, care au o mireasma inconfundabila atunci cand le deschid, iar la fereastra probabil unica fiinta care imi va simtii lipsa, o begonie cumparata intr-o marti. Intre aceste doua repere imi petrec ceasurile; dimineata scot floarea pe veranda, iar seara, alaturi de un ceai, pe fotoliul cel verde, cate o carte imi umple timpul pana tarziu, in noapte; nu as renunta nicodata la acest obicei, mai ales in noptile in care ploua, iar masinile se grabesc sa ajunga in locuri straine de mine.
De la fereastra se vede perfect un colt de bloc pe care il urmaresc cu un deosebit interes: desi ma uit mai tot timpul in acea directie, nu reusesc sa vad aceleasi chipuri de doua ori, oamenii se aseamana mult.
Am ramas fara tata la doi ani, un tata pe care nu mi-l amintesc prea bine, am retinut decat ca era blond; mama la 17, am suferit enorm, era intradevar ceea ce se numeste "o doamna".
La 19 ani m-am imbarcat pe un vapor; timp de 4 ani am colindat marile si oceanele, la 23 de ani vazusem deja elefantul in mediul lui, iar in nord oamenii zapezilor; acei oameni cu ochii oblici traiesc intr-un frig cumplit dar sufletul lor emana o caldura...rar am vazut familii atat de apropiate sufleteste ca in nord.
Dar marea...! tanar fiind forta naturii ma impresionat, infricosat, facandu-ma sa o respect; daca ai intrebari nu trebuie decat sa privesti marea si vei primii toate raspunsurile. Poate parea paradoxal da mie imi placea cand era furtuna: valurile se izbeau violent de prova, apa sarata iti crapau buzele iar eu ma simteam atat de mic in mijlocul incat totul se reducea la o simpla lupta, eu impotriva naturii, eu impotriva lui Dumnezeu.
Insa rasplata deabia urma: epuizat, impreuna cu restul echipajului desfaceam o naveta de rom si priveam absenti cum soarele isi intra in drepturi. TRAIAM.
"Sa uiti Parisul!", mi-a spus Sam la putin timp dupa ce am iesit din capitala Frantei; insa nici azi, la multi ani de la acea intamplare nu pot sa uit! parca ar fi fost ieri...numai cand ma gandesc, pulsul incepa sa imi creasca, am nevoie de aer...
Am ratacit buimac prin docurile Marsiliei incercand sa inteleg ce mi s-a intamplat, insa cerul gri si aerul sarat nu imi puteau oferii nici un raspuns; din cand in cand o sirena ma facea sa revin la realitate: vapoare veneau si plecau grabite. Se apropia razboiul.
...
Ilsa, din ultima zi in care te-am vazut, am sperat ca intr-o zi cu soare- daca ma vor mai tine genunchii- vom urca impreuna pe una din nenumaratele coline din jurul Parisului, o sticla de Pineau des Charentes ne va tine companie, iar tu vei purta in par un trandafir alb, ce va parea ofilit pe langa zambetul tau.

Copile, daca ai avut rabdare sa citesti aceste randuri, promite-mi ca daca o sa ajungi vreodata in Paris vei bea un pahar de vin rosu in cinstea mea si vei oferii un trandafir alb unei frumoase necunoscute; dar mai presus de toate sa nu uiti Parisul!