Era înfășurată în negru ca un Memento Mori. Părea mai mult o construcție funerară uriașă și sinistră, ca o urnă gigantică. Nu-i vedeam fața. Dar îl vedeam perfect pe cel care părea să-i fie tată. Ochii omului sclipeau ciudat, cu două scânteieri nuanțate. Era o bucurie deosebită în ochii aceia, bucuria că fata lui s-a înălțat peste un destin lumesc, către Dumnezeire.
Pe de altă parte era acea tristețe și părere de rău pe care o ai față de un mort.
Cred că bărbatul acela în putere ar fi plâns dacă ar fi fost singur. Ar fi plâns pentru singurătatea ființei acelea eterice, pentru drumul ei unic unde nu existau decât ea și Dumnezeu. Ar fi plâns pentru faptul că era copilul lui- și n-avea să-l mai vadă poate niciodată.
Când s-a ridicat, am văzut-o. Avea acel zâmbet absent al icoanelor bizantine, strânsă până sub bărbie. Era un copil- nu cred că depășea cu mult 18 ani.