Fericirea, o realitate

Habar n-am de ce si cum, dar sunt un om fericit, cu tristetile si frustrarile mele, Fericirea pluteste intotdeauna, ca uleiul, peste ele. Am cunoscut ( si pentru asta iar trebuie sa ma consider un om fericit, nu-i asa?) fericirea cea mai vie, extazul , preaplinul acela cand nu poti decat sa lasi lacrimile sa curga in voie. Am cunoscut si tristetea, fireste. Cum era sa n-o cunosc? Ei ii datorez, si ei, fericrea mea de toate zilele. Habar n-am ce se intampla in capul meu, poate-si fac treaba bine hormonii, poate neurotransmitatorii, o fi! Nu zic nu! Dar in sufletul meu stiu cu siguranta ce se petrece. Si cred ca de aici mi se trage. Da, sunt un om fericit. Priveste-ma!

Ma gandeam, stand in pat, ascultand muzica…daca m-as fi nascut fie si numai sa pot auzi muzica asta incredibila, fantastica, tot ar meritat sa iau totul de la capat. Le vent le cri -Ennio Morricone… Chi mai…Petite fille de la mer. Daca m-as fi nascut, fie si numai pentru a dansa, pentru a simti bucuria dansului, tot ar fi meritat sa ma nasc. Daca m-as fi nsacut fie si numai sa citesc poeziile lumii, tot ar fi meritat sa ma nasc. Daca m-as fi nascut fie si numai pentru a iubi, tot ar fi meritat sa traiesc. Daca m-as fi nascut, fie si numai pentru a naste, tot ar fi meritat sa ma nasc.

Dar cand am ochi pentru toate minunatiile lumii, cand simt toata gama de emotii omenesti, cand pot sa trec de la disperare la exuberanta, de la tristete la bucuria cea ma vie, de la melancolie la verva, cand constientizez atata maretie in jur , cand asist la nasterea atator miracole chiar sub ochii mei, n-am cum sa fiu decat un om fericit. Am cunoscut , da, am cunoscut, cea mai neagra mizerie sufleteasca in fata tragediilor care mi-au marcat viata. Poate ca fara ele, nu as fi avut curaj sa beau din pocalul fericirii pana la fund. Destinul meu a vrut sa ma scufund adanc de tot in mine, pentru a ma putea ridica deasupra mea si a conditiei mele umane. Cum sa intelegi moartea!? Cum sa accepti ca esti atat de mic in atata maretie ?

Chiar mie imi pare curios ca sunt, totusi fericita. Firea mea meditativa ar fi trebuit sa ma predispuna la scepticism, la depresii. Ba bine ca nu! Cand mai cad in mine, stiu ca se intampla doar pentru a ma ridica inca o data, altfel. Cand vad atata nefericire in jur, mi-e si rusine uneori sa spun ca eu sunt un om fericit.

Sunt dovada vie ca fericirea exista. As vrea sa va pot spune ce este, dar nu stiu. Stiu doar ca fericirea nu e un mit. N-as putea sa va spun nici cum am ajuns la ea. Stiu doar ca n-am cautat-o. Pentru ca si eu, ca si voi, credeam ca e doar un ideal . Pur si simplu a dat peste mine ! Din pacate, nu pot spune mai mult despre fericire, pentru ca nu stiu. Cum vine, de ce nu vine, de ce se lasa asteptata? Nu stiu! Atat ar trebui sa ajunga: exista!

Mai, Toronto