Pe mine m-a prins Dumnezeu într-un corp mare și nătâng. Probabil că eram un suflet hlizit și guraliv care se uita în oglindă. În loc de formă și contur, vedeam abur și culoare. Difuză și confuză, fum bleu-argintiu. Și m-a tras repede de mâna din eter și m-a aruncat în mâini, cap și picioare ce-și lasă vara amprenta pe nisip. O altă entitate se privește azi în oglindă. Încurc gesturi și cuvinte, nu știu de ce am patru membre și ce trebuie să fac cu ele. De ce pielea mea se irită de la ciorapii fini de mătase ce se prind cu suplețe pe trei sferturi din picior? De ce nu știu ce culoare au ochii mei, și părul meu? Sunt o altfel de confuzie. De ce curge sânge, când pe dinăuntru credeam că-s făcută din lumină? Scriu cu degete lungi cuvinte cu litere mărunte..