Era luni,
savuram
din plin parcarea
șoptindu-mi în urechea stângă
accentul tău de tată,
liber consimțit la relansare.
Nu se prăvăleau munții,
nu se împleticea autostrada,
soarele-și ducea trupul tot spre apus.
Doar mâinile mele
aveau albul unui prag de iarnă,
plicurile netrimise începură să palpite,
ridurile din retrovizoare
se retrăgeau ca jivine în scorburi.
Insinuai că am vocea tânără,
dar eu știam că-i doar un preludiu
la a fi mai înțelept cu un vis.