Soarele acestei dimineți mi-aduce un surâs rezleț, pe-un colț de buză, la gândul albastru al ochilor tăi, mai limpede decât cerul ce sfintește plaiurile umede... din ceasul viu, de-aproape 7.
Zăresc un pisc de cremene, e-un vârf de munte, o culme ce domină orizontul... și-acolo ești tu - semeț și fraged - tu, ce-mi sădești sufletul cu viață. Te las în urmă, pradă răcorii dimineții și invoc divinitatea să-ți aștearnă în cale, pe urma fiecarui pas ce-l vei pași, flori de mușețel.
Străbat lumina neagră a unui tunel, mi-e dor, un dor secat, de-acele orizonturi vesele și iată! apare... verdele crud al primăverii ce trezește tăcerea întunecată. Asemeni lui, atomi de fiori dansează inima mea. Am strâns în trup ființa ta, în ceasul nopții ce-a trecut, știam că acum mă va hrăni, când ești în urmă, când fiecare clipă mă duce mai departe, când dorul, egoist, îmi fură răsuflarea.
Să se rotească lumea iar! spre timpul ce-o încunună și să te-aducă-n preajma mea, te lasă pradă stransorii mele, ca roua altei dimineți să ne picteze doi.