Lucram la Năvodari iar sediul îl aveam lângă tunuri, la cel mult zece minute de mers pe jos, față de mare. Ca de obicei a fost o zi grea și infernală, plină de intervenții și probleme eram obosit și abia se făcuse ora 5 pm, deci mai aveam o ora și jumătate până plecau autobuzele.
Fiecare mecanic stătea la mașina lui, nu mai era nimeni nemulțumit, că utilajele stau degeaba sau sunt defecte.
Cei de la șantier nu mai aveau ce să ne mai reproșeze!
Deodată îl zăresc pe Ion Niculae și ce-mi trece prin gând; numai o baie în mare mă poate relaxa, mă poate înviora și-i șoptesc,
- Vii la mare? Ion nu poate să refuze, e constănțean!
Nu aveam slipuri, prosoape dar de obicei pe acolo nu era nimeni, doar șoseaua Constanța-Năvodari, un câmp pregătit cu instalații franțuzești sau evreiești, băgate în pământ vegetal pentru irigat, vreo zece metrii de plajă și… marea, iubita mea și a altuia, care bucuroasă că ne reîntâlnim nu ține cont și ne îmbrățișează, cu toate că suntem goi cum ne-a făcut mămica.
Fugim în larg, ne simțim bine, chiuim, ne stropim cu apa ei de diverse culori, după care obosiți, înotăm spre apă mai mica și începem să pășim.
Deodată vedem două fete de la șantier, se plimbau agale să le treacă furia lucrului de peste zi. Amândouă observă mirate hainele aruncate pe nisip și privesc uluite cum capetele noastre plutesc deasupra mării și se apropie încet de țărm.
Liniștea pusese stăpânire peste tot, nu erau valuri, zgomotele de pe șosea se pierdeau în imensitatea spațiului, iar lumina amurgului se cernea estompată după un nor și aveam impresia că acel colț de lume, numai pentru noi fusese creat.
Parcă eram la începuturile pământului și timpul se oprise în loc iar apa deja ne ajunsese până la piept; soarele se ascunse într-un nor și nu ne mai încălzea, în sfârșit ne-au recunoscut.
Încep să glumească, noi să lăudăm marea, ele să își arate invidia că nu sânt în locul nostru iar apa se micșora continuu, ne ajunse până la mijloc și ele aveau chef de vorbe. Ion mai tânăr a rămas în urma mea rușinat și atunci eu spun dârdâind,
- Sunt brusc supărat pe voi, plecați de aici! Nu vreau să vă mai văd cinci minute, după aceia… discutăm câte în lună și în stele!
Dar ele aveau chef de ceartă și vorbe,
- Ia te uită, nu e plaja ta, doar marea!
Eu sunt hotărât , deja îmi este frig și mai fac doi pași. Deodată marea mă descoperă și îmi dezvăluie echipamentul.
Fetele fug scuipând în sânii lor frumoși, râzând!
A doua zi îmi spun,
- Nu ne-a trecut prin minte să vă luăm hainele, erați la voia noastră!
Ai dreptate Ano de la șantier; păcat, și acum v-am fi așteptat goi în mare să ne lăsați veșminte, mare păcat… mai bine le furați!
A fost pentru singura dată când marea m-a trădat!