Aveam permanent un ceas strident în carcasa cenușie, un ceas obsedant, un ceas care nu-mi dădea pace. Un ceas care-mi tot vorbea despre sfârșit sau despre început, sau despre continuare. Nu înțelegeam niciodată limba lui. Era o limbă stranie, cu asperități multe, dar și cu rotunjimi, cu miros de zăpadă și gust de coca-cola. Poate era Wangzi transformat în ceas.
Ticăiala lui era enervantă, asurzitoare, benefică.
De te-ai face neant într-o seară cu miros de cânepă!
Fiordul cald se topea.
M-am uitat în dispariția fiordului.