Prin nopți tăcute... timpul a scris în mine o poveste...

Dimineața aceasta de iarnă m-a trezit fredonând “El condor pasa”. Am închis ochii și am pășit în ea cu picioarele goale și atât de somnoroasă încât nici măcar pasul nu mi l-am recunoscut. Hei, mi-am șoptit, niciodată cântecul ăsta nu a sunat atât de…răscolitor. Niciodată nu am simțit armonia și libertatea acestui cântec atât de straniu, atât de... departe de viață.
Nu m-am scuturat încă de noaptea care mi-a anunțat, în vis, timpul reflecției și al meditației... și mi-a inundat sufletul cu melancolie, reverie și nostalgie. Nu am lăsat gândul să mă bântuie prea tare și... E teribil de complicat să mă adun, să mă desprind de ceea ce simt! N-aș mai fi eu dacă aș încerca să spun că astăzi sufletul mă doare mai tare ca oricând, că anotimpurile s-au succedat anevoios, că timpul meu...
Ce este timpul meu? Ce este ziua aceasta?!
Este dezvăluirea culorilor, miresmelor și amintirilor... este... anotimpul amorurilor târzii și al regăsirilor pustii... este vremea despărțirilor melancolice... este... uitare și chemare... prăbușire și înălțare... căutare și pierdere... găsire și rătăcire... mister și revelație...
Sunt eu!
M-am născut într-o zi și am murit în toate!
Dar nu m-am uitat! Am reușit să îmi desprind praful de pe aripi și să mă descopăr. Mi-am promis că voi întoarce spatele trecutului, dar ziua aceasta mă pune la pământ sau... mă ridică în cer... E timpul dialogului cu sufletul... e dorul lacrimilor uitate în colț de ochi și al zâmbetului pe buza de sus... e vremea timpului nepieritor... și... neiertător...
Pășesc pe covorul moale al frunzelor de viață... Mă aplec și îmi culeg demnitatea, trăirile, mă culeg pe mine imaginar și mă ascund în căușul palmei, să nu dispar ca o molcomă ceață de dimineață; prin foșnetul orelor mă caut, ca din sentimente să-mi fac rouă pentru mâine, pentru gânduri curate și frumoase... îmbrățișez cântul frunzelor în bătaia vântului din nopțile de neliniști și tăceri, chiar dacă ploaia a lovit cu pumnii în dorință, în speranță...
M-am întrebat de atâtea ori ce mi-aș dori cel mai mult să fiu, dar am uitat și ceea ce sunt... și totuși nu mi-aș dori să fiu decât ceea ce sunt... adică om... femeie. Nu vreau să fiu nici floare, căci florile prea efemere sunt, dar nici... altceva. Și asta pentru că... toate comorile ascunse și nevăzute ale acestui univers sunt în sufletul meu.
Þie, timpule, trecut, prezent și viitor, îți dăruiesc sufletul și viața mea...
Neliniștea din zori îmi spune că exist, că nu întâmplător îmi visez și îmi strâng anii în brațe și amurgurile târzii sub gene și că nu întâmplător timpul stă în loc când o lacrimă se rostogolește în zâmbet. Nu mai știu să cânt în culori... mi s-a furat clipa... nu mai pot să aud în tăcere... mi s-a luat amintirea... acum pictez în muzică... și cânt în cuvinte...
Astăzi sunt așa cum știu eu să fiu: gând... cânt... iubire... eternitate...

Cine sunt eu? Un suflet rătăcitor de femeie, în acest răsărit de viață...


Panciu, 10 februarie 2009