Trăiesc într-o lume plină de stereotipii care îngusteaza ființa umană, o uniformizează, o vulgarizează (lat. vulgus = popor)…Aș vrea sa îmi refuz “dreptul” de a face parte din această masă ghidată de un spirit gregar și de o lipsă a ideilor proprii care mă îngrozește mai mult decât toate atrocitățile ce ni sunt prezentate cu un mare talent regizoresc de către modelatorii (și nu moderatorii) de biete minți umane aflate într-o derivă neconștientizată…Trăim încercând să ne găsim scuze sau explicații care să ne scoată din pericolul introspecției, al dezvoltării conștiinței de sine. Când ne e bine, stare de altfel relativă și, similar, modelată de factori exteriori, ne acceptăm situația de fericiți, fără prea multe întrebări; analog, dacă ceva amenință calduțul culcuș al individualității multiplicate până la exasperare, ne protejăm golindu-ne mințile și sufletele, ascunzându-ne în spatele unui disperant: “Asta a fost să fie!” și așteptăm, cuminți, și doar puțin temători, că asta implică o evaluare situațională ceva mai profundă, până când pericolul trece, pentru a reveni, conștiincioși la fericirea gloatei…
*
Aș vrea sa dau un anunț: “Pierdut vocația de a fi om, caut soluții intrinseci și ofer ca recompensă suferință” , dar aș rupe tiparele, aș incălca de fapt prima regula a Constituției de Gloată – Nu face notă discordantă, nu fi tu! Așa că renunț – nu resemnare, ci detașare, fug în mine insămi, fug de ego-ul social, fug ca să mă regăsesc, fug ca să mă descopăr, fug ca să sufăr, fug ca să iubesc, fug ca să cunosc și ca să mă cunosc! Eu nu vreau sa îmi inăbuș suferințele, nu vreau sa îmi neg sau să îmi uit trecutul, nu vreau să mă las modelată, vulgarizată, banalizată, nu vreau sa mă compar, nu vreau sa mă raportez decât la un eu la care țintesc, eu vreau să fiu idolul meu, eu vreau să fiu mântuitorul și ucigașul meu, eu vreau să îmi trăiesc viața mea!
Voi fi catalogată (un cuvânt din dicționarul mai sus menționat) ca antisocială (un compliment, de altfel), plină de retorisme si pasionată de existențialism, pesimistă și, eventual, cu tendințe suicidale. Mi se va reproșa că nu știu sa trăiesc, că nu vreau să fiu fericită, că nu mă pot adapta, că…deja nu mai aud, pentru că fug. De ce i-aș asculta pe cei care și-au pierdut vocația umană, pe cei care sunt fericiți din cauza (și nu datorită) unor obiecte exterioare lor, finite, mercantile, palpabile?
Urăsc prostia, ipocrizia si lașitatea – aparent trei entitați distincte, aștept un cuvânt care să le cuprindă sensurile… Sau poate sintagma “ființă socială” este suficientă?
*
Mai există iubire adevarată? Nu s-a vulgarizat oare și ea? Mai putem noi spera la ea – să o (re)găsim? Aș vrea să iubesc cu atâta intensitate încât să simt că mor datorită iubirii... Iubirea mea este plină de neliniști, de nesiguranțe, de frică, de cuvinte nerostite și de dorințe stinse. E un semn oare că prefer suferința iubirii? Sau se identifică înlăuntrul ființei mele, se contopesc pâna la indistincție, dimpreună cu propria-mi ființă? Eu nu cred decât într-o mare iubire, recte o mare suferință…Nu cred ca poți împărți iubirea ta mai multor oameni, nu este divizabilă, este ființa ta în întregime oferită în întregime. Nu te poți oferi de mai multe ori cu adevărat. După ce am pierdut marea iubire, ne prostituăm de dragul vulgului. Ne dezumanizăm, ne pierdem insuși scopul suprem al vieții și fugim în noi, încercând să ne oferim pe noi nouă înșine...Dar câte deziluzii și tristeți vor fi și aici...Căci atunci când pierzi unica iubire la care ai dreptul, singura care are valoare și care te valorizează, te pierzi pe tine insuți! Nu doar o parte, așa cum încercăm să ne consolăm, ci în întregime. Nu mai poți spera la o altă iubire, când tu deja ți-ai dăruit ființa și ea va iubi pentru toata viața in absentia…Iubirea adevarată este absurdă, ea se hranește cu mister, ea descoperă permanent, ea inventează permanent. Nu e oare o muncă în van? A descoperi un infinit într-o existență finită, poate banală? De fapt, din acest motiv pierdem marea iubire. De frica să nu dezamăgim și să nu fim dezamăgiți, de frica propriei nostre finitudini, de frica propriilor noastre gânduri rostite. Ne vom hrani spiritul cu atâtea condiționale irealizabile și, ironia modului – condițional-optativ – e vorba de o alegere în fond, de curajul de a-l transforma într-un prezent continuu. Când vom înțelege noi oare că nu este decât o singură iubire? Când se vor scrie opere de valoare care să glorifice și iubirea adevarată ca iubire împlinită? “Iubind, noi ajungem să ne transformăm în ceea ce iubim, rămânand totuși noi înșine” (M. Heidegger).
Rămâne unica soluție – așteptarea. Atunci când ți-ai regăsit ființa în alta ființă, dar te-ai pierdut, nu poți face altceva decât să aștepți, să o aștepți. Iar această așteptare sporește inefabilul și misterul iubirii, pâna în punctul în care ființa iubită devine “prezență”.