sunt paznic
la strunga cuvintelor mele
ce intră și ies libere
unduindu-și nerostirea
în tăcute versuri
“mane, tekel, fares”.

cuvintele, cârd de fecioare
hârjonindu-se-n spuma valurilor
își clădesc spaimele
în ochii năvălirilor barbare
ce siluesc, spintecă și ucid făr-a alege
numai armura strălucitoare în care le îmbrac
poate să le apere neîntinarea
și-atâta timp cât nașterea și aspirația
sunt în firescul lucrurilor
le las să-și împlinească destinul
fără siluire, convertire sau constrângere.