poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-17 | | Cei patru pereți pătați, cenușii, erau goi, tremurând în frigul pătrunzător ce domina; ei priveau tabloul spălăcit în melancolie, din interiorul lor. Ușa, cu ale ei balamale ruginite, aștepta răbdătoare, închisă, să fie îngrijită, ștearsă de cenușa groasă a timpului ars, aceasta îi sufoca miile de așchii în care era îmbrăcată. O deranja ignoranța păianjenului ce își prinse de clanță un fir palid și firav, dar rezistent. Avea crize de claustrofobie numai la gândul că va fi acoperită, în întregime, de praf, considerându-l doar un bandaj ce o înfășura ca pe o mumie și o pregătea să fie oferită morții, reala spaima a sufocării venea odată cu apariția călăului ce, sacrificată, o va așeza în coșciugul din împletitura hipnotizantă, din pânza lui ispititor de albă. Ochii bătrâni, tulburi ai camerei așteptau ca retina de sticlă să fie ștearsă sau cel puțin irisul să înflorească eliberat de pleoapele murdare create în timp, dorința creștea cu cât lumina rugătoare îi mângâia și le ispitea transparența. Masa șubredă, susținută de doi pereți înțelegători și solidari ce formau unul din colțul camerei, abia se mai ținea pe picioarele îndoite sub presiunea durerii doliului și a cadavrului ce aștepta reînvierea. Cel pe care îl jelea era singurul ei prieten, cel care în fiecare secundă îi ticăia șoaptele dulci ale iubirii eterne, cât infinitatea timpului… dar acum pulsul lui încetase, părăsindu-și prietena ce se pierdea în negura disperării. Dulapul bolnav, stătea letargic lipit de zid, buzele erau întredeschise deoarece printre ele își făcuse loc sufletul boțit și nespălat, gata de plecare. Se simțea umilit, fără suflu, nu avea pic de energie măcar pentru a-și recupera un strop de demnitate, încleștându-și dinții cu cheia, însă aceasta era leșinată pe jos, înlănțuită în mucegai. Brațele dulapului erau palide, tânjind după momentele în care hainele i se așezau vesele și curate în palme, în sertarele încăpătoare, mereu disponibile și încântate să fie folosite. Aerul se sufocă de spaimă, neînțelegând imposibilul…gravitatia își schimbă legile, astfel din fisurile dintre plăcile parchetului curgea în sus șiroaie de sânge, acestea erau lacrimile podelei trădate, neatinse, părăsită în favoarea patului. Pe acesta, toți cei din cameră îl invidiau, ziceau că e norocos, deoarece credeau că el susținea singura ființă vie, pe Mine…dar greșeau! Dacă cineva era plin de viață, atunci aceea era camera, întreaga cameră! Eu mi-am dat seama că nu mai trăiesc când am realizat că nu mai gândesc coerent. Și cum aș putea în liniștea asta asurzitoare?!? În singurătatea asta atât de zgomotoasă?!? Parchetul, resemnat, înceta să mai plângă, se mai auzeau doar câteva picături leneșe, ce alunecau din podea pe aerul fierbinte, pierdându-se în balta ce se forma pe tavan…plic, plac…..plic…. După aproape o eternitate, mă uit atent în jurul meu, la drama vieții ce o trăiau ei și mă întrebam: “ Conform noilor legi, acum, îmi ridic privirea spre parchet ca apoi să îmi cobor privirea spre tavan?!? …” Din curiozitate mă uit, rugător, la balta roșie ce se strânse pe tavan, parcă așteptându-mă să găsesc răspunsul la întrebarea mea…Sângele lucios era ca o oglindă ce reflecta ferestrele, dulapul, parchetul, patul și în acesta, doi ochi triști ce clipeau mirați, parcă abia treziți și două buze roșii ce încercau să-și amintească cum să vorbească…în final gânguri un cuvânt gâtuit de emoție “ Trăiesc ?!? “. Realizasem că am dat viață la ce mă înconjura, din dorința de ceva viu, ca Mine, gândurile îmi fură întrerupte…legile gravitației reveniseră la normal, tot lichidul vâscos, de un roșu sângeriu, curse cu brutalitate inundând totul în calea lui. Mă acoperise posesiv, îl simțeam, era sărat, dulce, acru, piperat, nu mai conta, îl savuram, deci trăiam…continuam să-l gust, deși simțeam cum mă înec și…pornesc rapid spre întuneric, atunci, pentru prima dată realizasem că voiam să lupt pentru viața Mea, era a Mea, nu voiam să pierd unica șansă…ușor începeam să-mi dezmorțesc corpul și din mișcări lente de deșteptare, ajunsesem la mișcări bruște, violente, hotărâte, disperate ale unei lupte. De undeva din întuneric, aievea, simțeam pe cineva care mă atingea, care voia să mă imobilizeze, însă eu îmi doream existența cu orice preț, lacrimile mele se amestecau cu sângele ce nu mai contenea să curgă, acoperindu-mă…dar prin el străpunse o rază de lumină, iar după ea se auzi o voce caldă, nu o percepeam, cu toate astea mă liniști, parcă era un cântec de leagăn ce mă invita la odihnă. Treptat renunțam, eram tristă deoarece lumina invada totul, devenise orbitoare și mă întrebam dacă aici ajungi după moarte, în timp ce aceste Gânduri îmi vuiau prin minte, simțeam pe frunte o atingere caldă ce părea a fi un sărut, impactul lui era ca un șoc…În următoarea clipă îmi fulgeră o idee…” Gândesc, deci Trăiesc ! “… Pleoapele mele se ridicau greoaie de pe irisul aproape ofilit, inundat în lacrimi. Eram înconjurată de două brațe protectoare, aud o voce, aceeași ca cea anterioară, dar acum o înțelegeam: “ Ssstt, a fost un coșmar…totul e bine…sunt aici, nu ești singură! ”. Zâmbeam! Nu conta cine era, mă proteja transmițându-mi un sentiment liniștitor, de dragoste. Plecasem din iadul pustiu, ce-i adevărat ajunsesem în apropierea lui, în Realitate, dar cel puțin nu mai eram Singură !... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate