Se întâmplă câteodată să-mi rămână doar clipele. Nici mai mult. Nici mai puțin. Doar momente care ar trebui să-mi șteargă dorul de tine sau mai bine spus, dorul de mine. Am crezut că dacă te țin strâns de mână, nu te pierd, sau mai degrabă, nu mă pierd. Ce-a rămas din mine? De foarte multe ori, m-am temut să răspund la această întrebare. „Ești la început”, mi-ai replica. Dar ca de obicei ai uita să specifici care început, cel al sfârșitului sau cel firesc. Nici acum nu m-ai auzi. Nu aș avea ce să-ți mai spun. Doar cuvinte deja știute, numai doruri uitate... credeai că m-ai cunoscut. Însă nu ți-ai dat seama că nu eram eu aceea? Cea care înveselea și tristețea în urma ei. Cea care nu uita să se gândească la tine, deși tu nu meritai. Cea care nu știa ce-i imposibilul. Unde a dispărut ea, doar tu știi. Ai ghici dacă zorii o mai prind privind un chip răpit de somn. Dacă ar mai zâmbi în clipa în care răsăritul i-ar lumina ochii. Atât de îndepărtate i se par toate aceste lucruri simple care atunci erau totul pentru ea. Atât de ireale, de parcă nu le-a trăit și simțit. Ca și cum nu a respirat prin ele, în fiecare bătaie a inimii tale. Clipele. E tot ce-a mai rămas din ea.