poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2196 .



Mitologemele redării satelor dobrogene
personale [ Gânduri ]
recenzie pentru volumul CU BUCURIA ÎN SUFLET de O. Dunăreanu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-03-17  |     | 



Mitologemele redării satelor Dobrogei
(Cu bucuria în suflet de Ovidiu Dunăreanu, Ed. Paralela 45, 2008)

Ovidiu Dunăreanu dă importanță legendei și transferă în misterioasa lui proză imaginile memorabile trăite în ținutul natal dobrogean. Acest fapt se petrece și în volumul de proză scurtă recent apărut, Cu bucuria în suflet, publicat la Paralela 45 în anul 2008, îmbogățit față de cel din 1995. Operele sale epice de factură fantastică, povestirile apărute îndeosebi după 1990, erau incluse în volume antologice de proză contemporană (Preludii epice; Vânzătorul de enigme), dar au putut fi reunite – adăugându-li-se și altele inedite – în cadrul cărții din 2003, Întâmplări din anul Șarpelui, unde aduce un suflu nou literaturii române, prin semnalarea rezistenței perpetue a realismului. Dupa Eliade, puțini prozatori români au reușit să surprindă mitologemele – crearea de imagini arhetipale și mitopoetice în concepția lui C.G. Jung și Kerényi Károly – apoi să încarce de simboluri, printr-o viziune aproape onirică, tărâmurile natale, numai că la autorul nuvelei Pe strada Mântuleasa se observă în special cadrul citadin redimensionat mitic, pe când la Dunăreanu, cel al lumii rurale.
Volumul de proză scurtă Cu bucuria în suflet ne dezvăluie un autor plin de sensibilitate, fiindcă prin decupajul realist se amestecă alchimic reportajul cu poemul epic, nicidecum într-o manieră forțată, cum ni se par unele proze ale lui Geo Bogza – dacă le avem în vedere pe cele desuete, tributare realismului socialist, nu și pe primele lui scrieri capodopere (Cartea Oltului, Țara de piatră). Itinerariile rurale făcute de către Ovidiu Dunăreanu i-au oferit structurii sale imaginative prilej de extaz în fața naturii, a vieții, a materiei, a iubirii de pământ, pe care le-a văzut mai întâi la părinți. În loc de efluvii lirice apar mărturii autentice, concise, mai ales despre regiunea natală a Ostrovului, dar apoi extinse asupra altor zone din Dobrogea. Un aer de mister se așterne nocturn asupra localităților precum Esechioi, Almalău, Urluia, Adamclisi, Techirghiol, Hârșova, sau cetăților Heracleea și Păcuiul lui Soare. Despre ele citim pagini de jurnal, reportaje literare, de-o savantă derulare cinematografică a observațiilor, izvorâte din plăcerea evocării orășeanului care n-a uitat să-și vadă, cu iubire stapânită artistic, meleagurile natale.
De exemplu, venind cu mașina dinspre malul Mării Negre înspre Adamclisi, Băneasa, Ostrov, autorul contemplă sate largi, gospodărite cu grijă. Scriitorul simte atracție pentru prăfuitele, uitatele cătune, cum ar fi Urluia. Îi reconstituie monografic întemeierea de după eliberarea Dobrogei. Legenda întemeierii este retransmisă estetic din oralitate, prin imagini-simbol, asemănătoare cu cele ale prozei comportamentiste ale lui John Dos Passos, deoarece pe autorul schiței “Urluia” nu-l interesează în tot acest volum, Cu bucuria în suflet, semnalarea reacțiilor emoționale ale actanților, neexistând deloc analiza psihologică, introspecția. Contează cum este depășită situația-limită, cea traită aievea de către coloniștii ardeleni care se instalaseră pe valea Urluiei, flancată de mici coline, foarte roditoare, dar, inexplicabil, fără multe case ori indicii de locuire colectivă. Doar familia unui turc alesese să stea în locul cel mai bun al văii. Cu totul neașteptat, într-o noapte, dezlănțuirea potopului încă din primul an al instalării mocanilor i-a făcut să urce dealurile din jur, privind cum apa invada totul, chiar bruma lor de avuție adusă cu greu de peste Dunăre.
Fiind amplasată în calea puhoiului, casa turcului a fost luată de valurile selurilor, transformate brusc în mici cascade. Au murit în mod tragic, cum spun bătrânii, membrii familiei turcești, care nu se întorseseră ca alții în inima Anatoliei ori a Imperiului otoman. Ceea ce-i face pe transilvăneni să nu abandoneze periplul lor dobrogean, altfel spus să continue inițierea abia începută, este uimirea cu care toți descoperă un mânz alb: nu se prea speriase, ci păștea, nevrând deloc să se depărteze de grajdul din ograda turcului, poate chiar vrând să aducă un ultim omagiu stăpânilor lui vrednici. Ardelenii au decis atunci să se încreadă în acest semn ceresc, stabilindu-se definitiv la Urluia, sat cu denumire de atunci onomatopeică, provenind de la zgomotul pe care-l face apa curgând năvalnic.
Locurile au parcă un glas propriu,ce le dă unicitate. Fiecare sat își are legenda sa. Pe oriunde merge Ovidiu Dunăreanu jubilează simțindu-i pe oamenii dintre Dunăre și Pontul Euxin aproape de suflet, de unde provine și titlul volumului. Durerea temperează imediat entuziasmul, chiar la constatarea intruziunii în existența dobrogenilor a factorului nociv al cooperativizării, al confiscării terenurilor, mijloacelor mecanizate de producție agricolă, chiar și a cailor despre care scriau Marin Preda (în romanul Moromeții, volumul al doilea) și D.R. Popescu (în nuvela polițistă dar și protestatară “Dor” din volumul Leul albastru, apărut în 1981). Caii erau luați din grajduri în mod forțat, duși la colectiv, unde, nemaifiind atent îngrijiți, piereau. Frazele din acest volum de schițe al lui Dunăreanu devin pe alocuri acuzatoare asupra noilor deprinderi ale indivizilor de la sate aserviți regimului comunist. Ei uitau respectarea cutumelor ancestrale, abandonând acea comuniune benefică, metafizică, individuală cu macrocosmosul rural admirat constant de călătorii străini ce treceau prin această Sciție niciodată turcită, pentru că românii de aici se înțelegeau foarte bine, convietuiau pașnic alături de bulgari, greci, lipoveni, nemți, italieni sau țigani. Agricultori, pescari, muncitori din porturi, studenți, profesori navetiști, arheologi, meșteri iconari ambulanți, unele fețe bisericești etc., de diferite etnii sau religii apar pretutindeni la Ovidiu Dunăreanu ca o contrapondere a influenței celor care voiau să industrializeze regiunile din Dobrogea, arătându-se intransigenți față de cei care se opuneau mersului vremurilor. Se pare că Ovidiu Dunăreanu a scris volumul său Cu bucuria în suflet ca să înlăture după 1990 reverberațiile proletcultiste despre ținutul dintre Dunăre și mare, de exemplu din volumul de reportaje stilizate propagandistic Dobrogea de aur de Traian Coșovei. Dobrogea merita să devină un Eldorado al României imaginare, după cum intenționase și Daniel Bănulescu fixând ca spațiu al acțiunii Cărții milionarului partea sud-estică a Câmpiei Române, poate și vechea Sciție Mică (Dicomesia, localitățile Cetatea-de-Lână, Metopolis, Mavrocordat).
Dibacii țărani dobrogeni posedă la O. Dunăreanu o frumusețe morală care transpare încă din titlul volumului, căci de la ei învățase și autorul să reziste presiunii ideologizante a regimului comunist. Cu bucuria în suflet, volum autobiografic însă și monografic despre unele sate dobrogene, dovedește cititorilor că hărnicia constituie princicipalul modus vivendi printre alte multe titluri de noblețe ale înaintașilor noștri. Pentru personajul-narator (călător și observator), meritele tradiționale pot forma propriul blazon, moștenirea cea mai de preț, de care nu vrea să se despartă niciodată, considerând tradiția pământului ca pe-un tezaur care va fi transmis tinerilor, copiilor. În proza scurtă programatică a volumului, naratorul se simte tot mai legat de așa-zisa “Transilvanie cea mică” – titlu excelent pentru o schiță autobiografică – cum îi place autorului să denumească Dobrogea, în interiorul căreia îi veniseră strămoșii. Această sintagmă are o rezonanță aparte în sufletul naratorului. A auzit-o de mic copil de la părinții săi, ce-și aveau origini în pălmașii oprimați din partea meridională a Ardealului, în acei făgărășeni care își știu neamul provenind dintr-un mitic Atlas, ducând văzduhul pământului românesc pe umeri neobosiți.
Revenind adeseori la subiectele îndrăgite despre locuitorii și ținuturile dobrogene, mai ales la tema cu variațiuni descriptive a redării farmecului tărâmului dintre Dunăre și mare, prozatorul Ovidiu Dunăreanu rememorează prin proza sa fantastică din volumul Întâmplări din anul Șarpelui un traseu existențial, mitologic, adică inițiatic, care nu-i numai al personajelor sale, ci poate servi drept indicator spiritual omului de tip modern, în societatea postindustrială. Mitul, pentru Roger Caillois, are o “structură de o singularitate ireductibilă, ar fi consubstanțial principiului lui de explicare, în așa fel încât unul să nu poată fi despărțit de celălalt fară a simți o scădere sensibilă a densității și a posibilității de înțelegere.” (Mitul și omul).
Structura compozițională a cărții Întâmplări din anul Șarpelui prezintă anumite corespondențe de ordin narativ între subunitățile ei cu cea din volumul Cu bucuria în suflet. Textele amândurora pot fi analizate foarte ușor în mod paralel, neizolându-le prin demersul nostru critic, deoarece valorizarea estetică a prozei confesiv-reportericești a lui Ovidiu Dunăreanu este strâns legată de apariția povestirilor sale de factură realist-magică. Dar este de preferat ca aceste texte narative, unsprezece la număr, câte cuprinde cartea Întâmplări din anul Șarpelui, să fie considerate ca formând un ansamblu perfect articulat, o armonioasă întrecere în arta povestitului, pentru că de multe ori instanța narativă înlocuiește atât timpurile trecute ale povestirii evenimetelor cu timpul prezent al implicării naratoriale (de ordin psihologic sau afectiv) în actele, gândurile, atitudinile personajelor, cât și persoana a treia cu persoana întâi, de exemplu în nuvela “Herghelia”. Aici, prin convenția epică de ordin introscopic, copilul care asista cu infinită uimire la moartea “bătrânului”, așadar a bunicului său, capătă privilegiul de a ne-o povesti într-un mod naiv, mitizant, ca un aed, scald, de parcă un rege din povești sau un haiduc din balade ar fi trecut în nemurire. Din acest suflet atent de copil parvine către cititori perceperea unei călătorii spre cer a bunicului său ; copilul și receptorul unui text fantastic sunt pregătiți treptat ca să creadă, de fapt, în miracolul intrării în lumea celestă: sufetul celui muribund a fost chemat de către strămoși. Joaca de-a “caii albi și caii negri”, hârjoana dintre nepoții bătrânului – micul erou narator, Lia și alți doi prichindei, Ilie al lui Peștelung și Bică al lui Muțurlui – reprezintă un bun pretext pentru proiectarea sufletului bunicului în “herghelia” ancestrală, dat fiind faptul că acesta, înainte să moară, o anunțase printr-o premoniție pe mama băiatului, pentru a i se memora temeinic spusele oraculare: “Caii cântau ca oamenii un cântec și își întorceau capetele și se uitau îndărăt, de unde se auzeau venind doi cai negri. […] Și atunci, calul negru, rămas singur, numai ce-l văd că se smucește la deal și-ncepe, tot într-un treapăd, să dea roată grădinii. Ba apărea, ba dispărea. Nările îi fremătau, aruncau aburi și adulmecau ațâțate spre mine. Când mă zărea, se oprea, scormonea iarba cu copita și necheza de se cutremurau împrejurimile. Mireasma grădinii îl amețea. Era leit unul dintre murgii ăia cu care câștigam coșiile și pe care l-au sfârtecat lupii, pe grind, la Trei Ulmi. M-am ascuns în gardul viu și am dat să-l prind de grumaz, dar calul mi-a scapat din mâini și a zvâcnit înapoi, înspre pădure…”.
Impresia cititorilor, după ce ajung la finele acestei cărți nu poate fi decât aceea că ea scapă oricărui șablon de încadrare într-o anumită specie epică, părând că s-ar constitui într-un roman tradițional dar și fantastic, alcătuit din povestiri. Unele au scurtimea și dau impresia schițelor autobiografice, simili-realiste (cum ar fi “Herghelia”, “Pasărea ploii”, “Năluci fulgerând înserarea”), altele pot fi considerate povestiri fantastice propriu-zise, inclusiv ampla nuvelă de la sfârșit, care dă titlul întregii cărți. “Întâmplări din anul Șarpelui” este, prin neacreditarea deplină a fantasticului, un excentric periplu prin oralitate, prin imaginarul colectiv, o băsmuire comică, plină de suspans și negrotescă de la țară, din cauza laturii sale spectaculare prin intermediul inventivității povestitorilor ; rămâne o mare nuvelă realistă, pentru că rudimentara opinie publică, gura satului, dă un banchet al povestirii tuturor năzdrăvăniilor. Povestitorii sunt și foști actanți ai unor istorii destul de recente: ei fac și desfac prin povestit aventura. Dacă îi credem pe cuvânt, intrăm în fantasticul de tip miraculos, dacă ne îndoim de adevărul celor spuse și ascultate ca la șezătoare, acceptăm fantasticul de tip straniu, și nu-i mai considerăm mereu narator creditabili (după concepția teoretică din Introducere în literatura fantastică de Tzvetan Todorov).
Pe alocuri, realismul din nuvela amplă “Întâmplări din anul Șarpelui” cuprinde indicații scenice aproape regizorale ale autorului, foarte iscusit intextuate sau camuflate, ca să putem citi cartea sa ca pe-o scriere memorialitică, ca pe-un spectacol de iluzionism interminabil, ca pe-o saga sau cronică a unor familii ostrovene, ca pe-o monografie a unei comune, a Ostrovului cu satele sale (Almalău, Esecheoi). De altfel, aspectul mitic transpare oral, din prezentarea hilară sau supradimensionată a obiceiurilor ; caracterele bine conturate ale tuturor eroilor, fie că salvează oameni sau zâne de la înec (ca în povestirea anterioară “Uluirea”), fie că se luptă o întreagă familie saracă să-și salveze miraculos copiii de o boală “pântecariță” (în “Pietrele din lună”) etc., ne îndrepățesc să considerăm textele întregii cărți din 2003 a lui Ovidiu Dunăreanu ca fiind mici dar dense eposuri povestite de-un narator implicat, care a putut fi în copilărie de multe ori martor istoric, nu doar transmițător creditabil al splendidelor povești, eresuri, practici ritualice. Botezul copilului “lui Gheorghe Mânzu din cătunul Esechioi, în apropiere de graniță” nu mai poate avea loc din cauză că nașii din Ostrov, Tudorel și nevastă-sa Tudorița trec pe lângă o vrăjită pădure (aidoma celei care dăduse titlul repotajului literar “Câsâca” din volumul Cu bucuria în suflet). Nașii porniseră din zori în căruță plină de daruri, la care trăgeau pe o vipie cumlită doi bivoli achiziționați de peste Dunăre de la un “rudar”. Însă, cum animalele nerezistente la intemperiile iernii sau ale verii văd apa lacului Bugeac, fiind niște vite mai exotice, “boi de apă”, se năpustesc înspre vale cu mare viteză, luând cu ele toate darurile din car și afundându-se în baltă, neputând fi strunite de îndemnurile stăpânilor. Soții Tudorel și Tudorița plecaseră în nășit din Ostrov spre graniță, unde erau așteptați la biserica din Esechioi de către preot și viitorii cumetrii ca să inceapă botezul pruncului. Valea de lângă lac se încinsese ca o oală vrăjitorească spre ceasul amiezii, deși la un timp destul de matinal se pare că are loc pățania. Sugerarea adormirii lor reprezintă de fapt intruziunea elementului de ordin miraculos în coerența logica evenimentelor, factorul perturbator care acționează mai mult decât au crezut asupra drumeților, neputându-se elucida decât efectele lui. Autorul nu dă indicii nici despre timpul diurn – poate n au avut vreun moment al neatenției, al ațipirii –, nici despre durata acelei călătorii pe drum drept ori ocolit, dar un cititor avizat asupra structurării prozei fantastice poate să-și imagineze un răspuns la întrebările care țin de stranietatea nestrunirii bivolilor, pentru că totul poate rămâne inexplicabil; la fel poate să fie ceva normal, o neputință fizică de-a sări din căruță, de-a struni malacii dornici să se scalde, spre paguba celor doi protagoniști ai pățaniei hazlii.
În povestirile “Încercarea” și “Năluci fulgerând înserarea” din volumul Întâmplări din anul Șarpelui Dunăreanu apar motive și simboluri literare atât de suprapuse, într-un adevărat crescendo al atracțiilor între ele, încât ar fi de preferat să nu se efectueze la lecturare o separare netă a mesajului lor față de întregul conținut al cărții, unde motivul calului chtonian sau solar, de exemplu, joacă un rol foarte important. Cele două povestiri au ca temă dragostea înflăcărată a tinerilor de la țară. Iubirea tinerilor rezistă, nu se stinge, mai ales dacă iubitele îi pun la încercare pe admiratorii lor.
Crearea suspansului prin fantastic este o modalitate prin excelență diegetică nu doar în proză, ci și în piesele dramatice ori în scrierile epice mai întinse ale realismului literar, consacrat drept curent sau drept școală artistică încă de la începutul secolului al XIX-lea. Dar opera lui Ovidiu Dunăreanu excelează prin fantasticul devenit poematic, datorită indiscutabilei oralități sau a reproducerii fidele a graiului ostrovenilor. Cele mai dramatice încleștări ale omului cu natura, sacrificiile individuale sau colective devin în memoria satului puncte de reper ale viețuirii demne, modele de conduită, semne ale descinderii periodice a sacrului în profan, prin epifanii, străfulgerări (de tipul nălucilor care fulgeră înserarea, ori a incendiului din altă proză fantastică, care are drept corespondent autobiografic “Păcuiul lui Soare” din volumul Cu bucuria în suflet). Teoria lui Eliade, despre camuflarea în banalitatea cotidiană a sacrului, a căpătat prin aplicarea estetică a prozatorului Ovidiu Dunăreanu, o mitografiere realistă a lumii rurale balcanice, unde Occidentul european s-a întrepătruns cu Orientul, iar spiritul competitiv sau pragmatic de viețuire cu iraționalul ritualic al povestirii. Proza contemporană recuperează substratul ei profund filosofic prin insistența povestitorului de a-l fixa în scris, printr-un dicteu cu mitologeme venite din memorie într-n chip ereditar sau ancestral, îndatorat gândirii și faptelor țăranilor. Viața lor nu era lipsită de suspans, de simț artistic, de meditație. Frica de noul catastofal sau de urbanizarea satelor, dorite de Ceaușescu, a făcut ca “bătrânii”, povestașii adevărați, dar și oamenii maturi și tineretul Ostrovului, din întreaga Dobroge, să intre după 1995 de bunăvoie într-o lume a ficțiunii, în trecutul care dispărea treptat, putând fi revalorizat doar de arta narativă a lui Ovidiu Dunăreanu.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!