Gânduri intime

Încercând să înțeleg tristețea lucidă și critica fățișă cu care Dl Horațiu Pepine a scris articolul „Armata și Biserica“ publicat în revista „22“ din 1-7 noiembrie 1995, m-am gândit la dificila condiție a preotului.
Dacă înainte de așa-numita cădere a comunismului, Biserica era considerată de mulți intelectuali „hârtia igienică a Partidului“, astăzi aceeași Biserică este acuzată că „slujește subteran interesele de propagandă ale noii puteri instalate după 1989“.
Cred că nici un intelectual autentic nu are naivitatea să aprecieze că sistemul și regimul comunist au acceptat Biserica din motive altruiste?! Ea reprezenta – în perioada interbelică – o reală autoritate în jurul căreia era grupat întregul suflet românesc. Era deci mai util să fructifice structura tradițională existentă decât să facă efortul de a o modifica sau înlătura. Nu-i nevoie să ucizi un paznic pentru a fura, e suficient să-l adormi. Îți asiguri astfel și recunoștința visului său.
Compromisul pe care-l justifică atât de frumos ierarhii noștri nu a fost altceva decât „calul troian“ introdus în sânul Bisericii. Naturalismul științific, propaganda ateistă, suspiciunea, teama și întreg cortegiul de presiuni negative au dus încetul cu încetul la „inerția de nezdruncinat“ de care vorbește articolul. Teologia mistică înlăturată, teologia fundamentală „îndulcită“ (în combaterea marxismului) au diminuat înțelesul profund al teologiei liturgice și, astfel, am învățat să fim „cuminți“ și „să facem slujbe“, să respectăm stăpânirile chiar și atunci când sunt antidumnezeiești și antiumane, să nu gândim cu mintea și cu inima noastră – ci cu a Sfinților Părinți, de parcă ei, la vremea lor, nu au gândit și simțit cu mintea și inima proprie.
Slugărnicia ne-a adus azi în poziția fratelui fiului risipitor. Criticăm rătăcirile Occidentului căutând îndreptățire de sine (și reversul este valabil). Ne lăudăm cu faptul că ne-am născut și format odată cu Creștinismul, actualizând din nefericire greșeala pe care au făcut-o evreii acum două mii de ani, dorind ca Dumnezeu să acționeze în conformitate cu interesele lor naționale.
Dacă Ortodoxia reprezintă domeniul religios și cultural în care românismul s-a descoperit pe sine conturându-și primele aspirații, nu înseamnă că ea se poate limita la spiritul național sau confunda cu acesta. Rostul unei tradiții este acela de a ne feri de cercul vicios al căutărilor. Uitarea înghite în devălmășie și binele, și răul. Amintirea sensului originar, al înțelesului spre care ar fi bine să tindem, al unei atitudini de viață conturate dintr-un anume conținut și în conformitate cu anumite legi – iată misiunea unei tradiții. Ar fi absurd să recucerim mereu ceea ce este deja cucerit. De asemenea, ar fi absurd să considerăm tradiția un scop în sine, când, de fapt, ea este un simplu mijloc. Distrugerea acesteia condamnă la dispariție o valoare bine structurată. Închistarea în spiritul ei îi denaturează sensul. Pe acest prag apare „fariseismul“. Legile lui Dumnezeu sunt puncte cardinale ale spațiului lăuntric; hrană autentică pentru profunzimile ființei, trepte ale cunoașterii de sine. Ele ne ajută să ne remodelăm firea și destinul, dar înțelegerea lor strict rațională nu determină „miracolul interior“, ci conduce la platitudine și rutină.
Ca preot, pot folosi Jertfa lui Hristos și cadrul instituțional al Bisericii pentru a-mi conserva egoismul elementar sau rafinat al vieții, sau pot încerca să înlătur dezechilibrul insinuat în adâncul meu și al lumii înconjurătoare. Alegând prima modalitate, voi deveni un prototip al ipocriziei; acceptând-o pe a doua, va trebui să practic „jertfa“, eliberând lumea de propria mea răutate. Din nefericire, nu se poate „plonja“ în sfințenie, dar se poate risca totul în numele ei!
Ipocritul știe să convertească împrejurările în favoarea lui, condamnându-se astfel la autoizolare. Calculând mereu doar avantajele, el nu poate evada din „împielițare“ pentru că orgoliul îi este carcera lăuntrică. Deși suspicios, nu poate trăi fără admiratori, fără supuși devotați care să-i extindă sfera influenței de sine. Aici convertirea devine pervertire, pentru că ipocritul adună în jurul său lingușitori inteligenți și fanatici „buni pentru sacrificiu“. Religios sau politic – fanaticul este executantul ideal al ipocritului. În timp ce primul „se aruncă în luptă“ combinând „devotamentul“ cu bâta, cel de al doilea profită zâmbind.
Este dureros să asiști neputincios la îndelungatul proces de profanare al Bisericii din interiorul și exteriorul ei. Din interior, de către noi, cei desemnați să fim „reprezentanții oficiali“ ai lui Dumnezeu pe pământ, iar din afară, de către cei ce se îndârjesc să-L caute sau să-L uite. Dacă un profesor nu-și face datoria, nimeni nu va zice: „este vinovat Învățământul“; dacă medicul nu mai respectă jurământul lui Hipocrate – nu va fi vinovată Medicina; dar când preotul greșește, Biserica este învinovățită!
Nici un domeniu nu scoate în evidență mai pregnant decât cel religios „atitudinea“ unui om. Mărturisirea de credință este actul nostru lăuntric de identitate. Dar aceasta poate veni ca o simplă consecință existențială, ca apartenență la un anumit context social, și nu ca o cucerire individuală. Din părinți ortodocși – devin ortodox; din părinți catolici – devin catolic; din părinți mozaici – devin mozaic, din părinți musulmani – devin musulman etc. Criza apare în clipa în care încep să pun la îndoială propria mea condiție, poziția mea interioară și exterioară. Ea implică un proces de conștientizare a „necesarului“ și „idealului“ de care am fost în prealabil determinat, eliberându-mă prin „înțeles“ de constrângerile acestora. Până la trezirea discernământului, până la maturizarea „liberului arbitru“, trecutul obligatoriu nu-mi va îngădui decât reacții subiective. Aceste „reacții“ intrau mereu în sfera unei autorități căreia îi revenea – în cea mai mare parte – responsabilitatea concepției noastre de viață. Felul în care „autoritatea“ se manifesta cu câteva veacuri în urmă este diferit de cel de acum câteva decenii sau de cel actual.
Dacă în armată „ordinul se execută și nu se discută“, iar subordonatul nu poate și nu trebuie să aibă „opțiuni personale“ decât „în gând“ sau „printre dinți“, în Biserică nici asemenea „păreri“ nu sunt admisibile. Diferența esențială ar consta în modalitatea de „aplicare“ a ordinului. Dictatura este „normală“ în armată pentru că disciplina este o forță ce se menține prin forță, dar în Biserică ea este absurdă. La origine, dogma – formulă a Revelației – nu avea doar menirea să constrângă (asemenea Legii), ci să păstreze, să definească anumite cuceriri ale spiritului ce se puteau pierde sau „deforma“ în neantul vremurilor. „Ascultarea“ era rezultatul firesc al aspirației spre „îndumnezeire“, iar Biserica se străduia să întrețină – timp cât mai îndelungat – valabilitatea unei expresii de genul „vox populi, vox Dei“ (absurdă astăzi). În definitiv, singura eternitate ce activează în permanenta relativitate a lumii este Cuvântul lui Dumnezeu.
Odihnindu-se după cucerire, Biserica s-a izolat între reprezentările gândirii sale tradiționale, incitând libertatea spiritului „științific“ să cucerească toate domeniile, inclusiv cel care-i aparține! Disputa dintre știință și credință are la bază o profundă confuzie. „Metoda experimentală“ a clarificat, catalogat, organizat exterioritatea lumii. Dar ea a folosit (și folosește) pentru dobândirea cunoștințelor sale un „instrument“ ce-i este până și astăzi necunoscut – gândirea! A rezolva problematica gândirii vorbind despre complexitatea creierului – înseamnă a face diversiune. Am pus adesea această întrebare: „În ce măsură cunoașterea componentelor unui televizor și a modului său de funcționare mă ajută să înțeleg calitatea emisiunilor ce se transmit prin intermediul lui?!“.
Spiritul religios a intuit că în folosirea gândirii locuiește nu numai o imensă putere creatoare, ci și o imensă ispită. (Ea este „poarta“ prin care „prezența mea de spirit“ intră sau iese din realitate). Această „teamă“ aplicată „teologic“ și-a arogat de-a lungul vremurilor drepturi absurde; după cum astăzi spiritul științific își consideră competente interpretările într-un domeniu pe care nu-l poate „experimenta“. Așa-numita gândire „la rece“ nu poate depista decât adevărurile „reci“ ale existenței. Ea vrea să „smulgă“ tainele, să ucidă pentru a cunoaște, să facă „vivisecții“ în carnea și sufletul lumii. (Nu întâmplător „căpățâna“ a fost aleasă ca simbol al morții). O asemenea gândire ne-a înstrăinat de noi înșine și unii de alții în universul propriei noastre creații. Că mintea poate minte chiar de ești cuminte o știe tot românul, dar dezastrul continuu instituit în această lume prin minciună îl știe întreaga omenire.
Credința începe la hotarul dintre posibil și imposibil – exact unde sfârșește rațiunea. Ea mă pune în gardă să nu-mi permit libertăți nejustificate, să nu-mi scuz mijloacele în numele scopului, să-mi dau „motivele“ în judecată și, privindu-mă în „oglinda Dumnezeirii“, să nu mă las dezamăgit de ceea ce văd în mine însumi sau în semenii mei. Ea îmi pretinde să îngenunchez în fața „legii morale“ – singura valabilă în cer și pe pământ – și să mă îndoiesc de inteligența ce vrea să parcurgă „aventura cunoașterii“ fără asistența acesteia.
Precum în Biserică nu pot fi justificate exaltările fanatice și arderile pe rug „în numele Domnului“, nici știința nu-și poate scuza arsenalul ucigaș, inteligența investită în crimă – în numele „bunelor intenții“.
Nu numai „exterioritatea“ lumii a suferit fantastice metamorfoze în decursul timpurilor, ci și interioritatea ei. La sfârșitul sec. XX, unui gânditor îi este ușor să descopere greșelile celor ce l-au precedat, pentru că între timp „ceva“ s-a schimbat în interiorul lumii unde se desfășoară propria noastră activitate lăuntrică. Acel „crescendo“ al intelectualizării, înregistrat de lumea modernă, a evoluat – din nefericire – concomitent cu „descrescendo“-ul conștiinței. Dacă la origine „a educa“ era similar cu „a vindeca“, iar formarea caracterului era preocuparea esențială în procesul de învățământ și abia apoi „dobândirea cunoștințelor“, actualmente „îndoparea“ sau „doparea“ cu informații a tinerelor generații sunt rezultatul firesc al „idolatrizării“ inteligenței. Se poate ajunge până la următorul paradox: să crezi că soluționarea problemelor „de suflet“ poate veni prin „cibernetică și inteligență artificială“.
Încă de la „Adam și Eva“, vinovăția s-a generalizat cu ușurință, iar nevinovăția a devenit suspectă. De aceea, toată „harababura“ contemporană ce necesită „o nouă ordine“ își află cu mare greutate drumul spre înțelegere. Iluzia și deziluzia pretind actul de proprietate asupra realității, pentru că adevărul și minciuna au devenit frați gemeni, iar liberul arbitru „dă cu banul“ la răscruce încotro să se îndrepte.
Dacă „spațiul exterior“ e atât de diferit în cele patru puncte cardinale, de ce „spațiul interior“ n-ar fi la fel? Studiate cu atenție, Răsăritul și Apusul, Nordul și Sudul, dezvăluie înclinații și activități spirituale deosebite. Extrem de multe lucruri s-au spus și scris în sensul acesta, iar studiile pot continua.
A vorbi la ora actuală și a menține disputa dintre Răsăritul „colectivist“ și Apusul „individualist“ mi se pare artificial și nedrept. Orientul, „ladă de zestre“ a trecutului, arhivarul marilor tradiții, a fost mereu obsedat de „nostalgia paradisului pierdut“; iar Occidentul, „leagănul“ și „banca de investiții“ a lumii moderne, a cunoscut permanent dorința de a cuceri și „a da formă“, a cerceta și a evalua concretul existențial, a-i descoperi și utiliza legile. Primul, zăbovind în visul eternității, privind spre ceruri, a început să calce în străchinile timplui; cel de-a doilea, valorificând măruntaiele pământului, a tins să absolutizeze „relativitatea“, administrând-o cu sentimentul veșniciei. Dacă „zidul absurdității“ s-a surpat, iar nebunia continuă, este pentru că binele și răul sunt concomitente în individualitate și colectivitate, având aceeași libertate și aceleași pretenții în dobândirea „drepturilor“. Ele nu pot fi separate prin niciun fel de justiție umană până la decantareea „alegerilor“. Îndelung-răbdarea lui Dumnezeu este protecția Sa nemijlocită asupra libertății de creație a omului. Dar această „creație“ poate fi benefică sau nocivă, în funcție de structura individualității creatoare. „Drepturile omului“ sunt mai mult decât necesare, dar ele nu înlătură – din nefericire – nedreptatea. „Răul“ are libertatea de a folosi adevărul și minciuna în favorarea lui, deci are din start mai multe „drepturi“. „Binele“ nu poate utiliza decât adevărul și în condiții speciale (spre a salva, niciodată a înjosi).
Aici unde trăiesc, din mila și interesul țăranului român, în condiții de continuă supraviețuire, unde civilizația este încă „vis“, unde criza lumii contemporane face parte din pâinea cea de toate zilele, doar două „drepturi“ – cucerite cu mult timp în urmă – au viață „normală“: 1. Dreptul de a fi sincer cu mine însumi; 2. Dreptul de a iubi ceea ce mă înconjoară.
Niciodată nu m-am simțit mai umilit de faptul că sunt preot ortodox român decât în timpul „evenimentelor din decembrie ’89“, când, în exaltarea și surescitarea generală, în loc să exprimăm câteva cuvinte sincere așteptate de o lume întreagă, noi am repetat acea banalitate cu care regimul comunist ne intoxicase deja: „... noi am fost mereu alături de popor...!“. Atunci seninul precar al încrederii s-a întunecat, intelectualitatea asigurându-și „distanța sanitară“ față de Biserică prin ironie, iar poporul menținându-și atașamentul față de ea prin „bășcălie“. Atunci am simțit – iertați-mi sinceritatea – că nici măcar „ipocriți“ într-un mod elegant nu mai știm să fim și că ne „tâmpirăm“ între timp, de dorul cerului sau de dragul pământului!
Numai individualitățile răuvoitoare și pseudo-intelectualitatea se pot bucura de ceea ce am exprimat în rândurile de mai sus – dar încercarea Bisericii de a intra în „normalitate“ prin „amnezie“ mi se pare o falsă soluție. Ea trebuie să fie și să rămână activă în „interioritatea“ lumii, să recupereze ceea ce Biserica Catolică a câștigat prin „aggiornamento“, să se purifice de „lichelism intelectual“, să nu se mai prindă în „dansul Cezarului“, ci să scoată la lumină valorile sale incontestabile. Să ajute mânăstirile să devină ceea ce au fost la origine – minunate centre de cultură, în care se discern „duhurile“ și se însănătoșesc sufletele. După nazism și comunism, e pueril să tremurăm actualmente „de venirea lui Antihrist“. Acest „duh“ n-a fost niciodată absent din această lume, ci își sprijină „împărăția“ pe egoismul elementar sau rafinat al fiecăruia dintre noi. Dacă ne-am imagina – prin absurd – că întreaga lume exterioară, cu ceea ce-i aparține din noi înșine dispare „ca prin minune“, iar ceea ce freamătă nevăzut în ființa noastră devine vizibil, am „vedea“ realitatea căreia îi vom aparține.
Pentru ca „binele“ să facă parte din această lume, el trebuie „creat“ de ființa omenească. Aici lucrurile se complică pentru că suntem foarte diferiți ca maturitate sufletească. Creștinismul este superior altor religii nu prin faptul că noi suntem reprezentanții săi, ci prin Jertfa lui Hristos – „Unsul“ lui Dumnezeu. Iisus Hristos a fost Dumnezeu întrupat, Fiul Unul Născut, Cuvântul sau Logosul, altruismul cel mai pur ce a pășit vreodată pe pământ. Prin El, înțelepciunea și iubirea se dăruiesc întregii omeniri. Dacă evreul nu crede acest fapt – este problema lui, nu a mea. Dacă el respectă cu sinceritate decalogul – iar eu nu – s-ar putea să fie mai „creștin“ decât mine. În sensul acesta, orice „război religios“ este rezultatul unei confuzii și o absurditate „în sine“. Heraclit spunea că „războiul este tatăl tuturor lucrurilor“; prin urmare pacea este obârșia tuturor ființelor! Dar pacea nu poate exista „între noi“ câtă vreme nu se află „în noi“. A profana un lăcaș de cult – indiferent cărei religii aparține – echivalează cu a ne profana pe noi înșine. Nu prozelitismul religios ar trebui să ne sperie, ci faptul că nu mai știm a ne apăra cu demnitate și decență. „Marile vise“ ale personalităților noastre culturale se cer înfiate și împlinite de Biserica Ortodoxă Română. De exemplu: acea „cultură de performanță“, a cărei idee a fost inițiată de Constantin Noica, ar fi o aspirație binecuvântată pentru sufletul oricărei mânăstiri. Debarasarea de lumesc, aruncarea continuă a lestului pământesc al firii nu certifică o autentică înălțare spirituală dacă nu este însoțită de permanenta acumulare a „valorilor imponderabile“. Doar astfel, în cazul unei eventuale „explozii“, la întâlnirea cu „vidul“, nacela se poate prăbuși liniștită, pentru că, între timp, zborul ne-a devenit propriu. Personalitățile autentice ale acestui neam ar trebui susținute și ocrotite de Biserică în studiile și cercetările lor; pentru că nu criticismul steril ne va înălța din ignoranță și suspiciune, ci investițiile în ideal. Numai astfel vom putea regăsi corespondențele sănătoase dintre „gândirea tradițională“ și „gândirea modernă“; numai astfel vom înțelege de ce strămoșii noștri știau să creadă, iar noi credem să știm. Biserica Ortodoxă Română are nevoie de respectul elitei intelectuale pentru că, în majoritatea cazurilor, oamenii ei au doar un orgoliu aparent, pe care-l folosesc pentru a se proteja de „îmbulzeală“, dar în sinea lor poartă drama modestiei lui Socrate: „știu că nu știu!“ sau „știu ce, cât și cum știu...!“.
Când confuziile se generalizează, când iluzionismul manipulează dorințele și speranțele noastre, atitudinea creștină este echilibrul pe care trebuie să-l avem în vedere. În numele adevărului s-au spus și s-au scris neadevăruri, în numele libertății s-au pus cătușe și s-au făcut condamnări; în numele fraternității a curs atâta sânge; iar egalitatea a justificat printr-o logică hilară, prea multă ură pe pământ. Creștinismul este religia echilibrului dinamic, religia care exclude exagerarea sau extrema ca soluție. A fi „nebun întru Hristos“ nu înseamnă a-i înnebuni pe alții cu punctul tău de vedere; a dansa tot „pi loc, pi loc“ pentru a demonstra că te afli în poziția corectă, nu înseamnă a deveni alergic în fața nedreptății și josniciei ce proliferează în jurul tău, ci înseamnă a păstra în tine superioritatea unei iertări mai presus de fire; calmul unei așteptări fără echivalent în lumea exterioară înseamnă a te situa lăuntric și exterior în centrul de echilibru al fiecărui eveniment prin care treci (sau ești silit să treci); înseamnă a păstră în tine incredibilul unei iubiri insesizabile și nedemonstrabile! Dar această iubire ce constituie „spațiul real și concret în care toate creațiile spirituale umane sunt validate“ se dobândește extrem de greu. Dacă ea ar fi „ineluș învârtecuș“ sau „bibelou de porțelan“, s-ar cumpăra la orice colț de stradă și s-ar arunca apoi în neantul uitării. Dar ea este poruncă pentru a ne avertiza că starea noastră „naturală“ nu corespunde conținutului ei; că pentru a o cuceri e nevoie de veghe continuă și efort permanent.
Am încercat – pornind de la articolul Domnului Horațiu Pepine – să sesizez o parte din punctele sensibile ce fac discutabilă tăcerea noastră. Învinuirilor sau invitaților la dialog nu li se poate răspunde în același fel. Lipsa unor opinii clare dă naștere interpretărilor obscure. Mulți ne consideră colaboraționiști cu regimul ateu, dorind eventualele spovedanii publice în care să recunoaștem asemenea fapte. Pentru a analiza „natura“ unei asemenea colaborări e necesar să se cerceteze specificitatea „motivului“ (interes, teamă, naivitate etc.). Să nu uităm că am parcurs o dictatură ce visa să controleze până și intimitatea oamenilor, ce a fructificat cu precădere partea inferioară a firii, pregătind-o perseverent pentru „schizofrenie“.
Am zis deja că regimul comunist nu acceptase Biserica Ortodoxă decât cu scopul de a o folosi. De ce sa accepți – când ești marxist convins – acest „opiu pentru popor“? Ca interes pentru valorile trecutului? Ca stratagemă pentru depistarea celor înclinați spre „superstiție“? Să fi ajuns comunismul ultimelor decenii la rațiunea practică următoare: „credinciosul“ este mult mai previzibil decât „liber cugetătorul“; primului îi vom folosi virtuțile pentru scopurile noastre, iar celui de al doilea viciile (și reversul e posibil). În felul acesta „robotul moralității“ și „robotul imoralității“ ne vor sluji în diversiunea și suspiciunea generalizate.
În cartea sa „Cerul văzut prin lentilă“ (Ed. Nemira, 1995), domnul Patapievici spune (la pagina 47) că adevărul nu este relativ: „el este pur și simplu particular. Universală este doar minciuna “. În sensul acestei afirmații – care mă îndreptățește la rându-mi să afirm: „minciuna este particulară, iar adevărul este universal!“ – mă gândesc la drama unei umanități condamnate la libertate. Dacă „realitatea“ ar fi un „produs finit“, probabil că, înregimentați în ea, n-am problematiza-o, pentru că ar fi imposibil „a ne da cu părerea“. Dar ea fiind un „proces dinamic“ – prin mine, omul – josnicia sau sublimul, adevărul sau minciuna devin. Cuvintele Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi... “ n-au autenticitate decât pentru cel ce ÎL iubește. Iubind minciuna, mă gândesc cu spaimă la constrângerile adevărului.
Am trăit multe momente penibile în care sinceritatea și generozitatea îmi erau greșit interpretate de oameni pe care-i prețuiam și pe care, pentru a-i proteja, trebuia să-i dezamăgesc. Cu cât investeau toți mai puțină încredere în tine, cu atât îi puteai mai bine ajuta. Și pentru că la Voroneț – ghid fiind – am înțeles cât de caraghioasă este singurătatea, nevinovăția sau dreptatea proprie în comparație cu Singurătatea, Nevinovăția și Dreptatea Lui Dumnezeu, am eliberat în sinea mea „pe tot omul“ de stupida pretenție de a mă cunoaște, prețui sau accepta.
Nici un „serviciu secret“ nu-mi poate sesiza mai bine petele și greșelile trecutului decât propria-mi conștiință. În sensul acesta, n-am nevoie de „arhivele Securității“ pentru a mă cunoaște pe mine însumi. Sunt conștient că nici în „gaură de șarpe“ nu mă pot ascunde de consecințele propriilor mele fapte și le accept în măsura în care reușesc să fiu responsabil. Prin cunoașterea lui Dumnezeu am pierdut două șanse pe care lumea modernă – în ignoranța ei – le folosește din plin: a) șansa de a deveni escroc; b) șansa de a mă sinucide. Am optat pentru principiul: „Dumnezeu vede totul, dar nu se amestecă decât unde este dorit și chemat să preschimbe răul în bine!“. De asemenea, am optat pentru calea „sinuciderii prin sinceritate!“ – pentru că în lumea aceasta se vrea mereu fie stăpânirea, fie înlăturarea noastră din „rațiuni utilitare“.
Acestea fiind zise și „zarurile fiind aruncate“, doresc să nu mai fie acuzată Biserica Ortodoxă Română, ci doar noi, reprezentanții ei. Mă opresc aici, cerându-mi scuze pentru ploaia de ghilimele cu care am stropit aceste pagini. Nu sunt un „om de litere“, ci un slujitor al Cuvântului. Motivația acestor rânduri este simplă: încercarea – poate utopică – de a ridica vălul culpabilității. Dacă Harul „punerii mâinilor“ acționează doar la nivelul inconștientului, înseamnă că mă joc fără demnitate „cu focul Domnului“.
Accept publicarea „dosarului“ propriu și caterisirea mea în cazul în care se va constata că mi-am trădat prietenii sau dușmanii, că nu mi-am făcut datoria și că nu sunt demn de a fi preotul lui Hristos.

(Altarul Banatului nr. 10 – 12, octombrie – decembrie 1996)