Noi nu ne formalizăm. Nu ne formalizăm pentru că formalismul induce între cutele zâmbetului ceva minciună, iar noi nu agreem prea tare minciuna, la fel cum nu ne prăpădim după adevăr.
Nouă ne plac situațiile incerte și mai ales oamenii incerți.
Ne place fragilitatea universului și întrebările care-i obnubilează miezul și chiar dacă n-o să admitem vreodată ne încântă fragilitatea proprie, pentru că defectivi de ea, noi ceilalți – cei grandioși, puternici și frumoși – am colecta praf în galantare, inerți și ordinari ca niște supereroi de plastic al căror nume e știut de orice băiețel, iar nouă nu ne plac lucrurile știute și plasticul. Suntem fascinați de ramificațiile firișoarelor vineții pulsând cuminte și fidel sub derma subțire și le urmărim cu degetul până la sfârșit, știind că au un sfârșit, unul satisfăcător, iar noi iubim sfârșiturile satisfăcătoare pentru că ele explodează invariabil - toate - în cortexul nostru de ființe de sticlă, lăsându-ne întregi, nefisurați și neclintiți, inexpugnabili.
Ne place ideea că un obiect inofensiv și amorf cum e o pernă de puf poate suge ca o ventuză fiecare moleculă de oxigen din plămânii cuiva și ne place că noi suntem suficient de alerți să nu ne dăm duhul oricărei lebede negre; mai pe șleau este virtual imposibil ca noi să fim uciși în felul acesta, pentru că noi avem ochi deschiși. Foarte mulți ochi, mereu deschiși. Ochi subcutanați, ochi în buricele degetelor, ochi deasupra orașului, ochi în scorburile pelvisurilor, ochi în buzunarele hoților, în pistilurile nalbelor, ochi în voi. Și avem o indispensabilă nevoie de ochi, pentru că ei pot să soarbă prin pupilele dilatate toate lumile care există sau nu, știu să lingă locuri nemângâiate până acum, știu să tacă atunci când cuvintele sunt praf în ochi. Știu să iubească și să ucidă cu milă și scârbă deopotrivă.
Noi suntem narcotici ai oniricului și de aceea pentru noi începutul și sfârșitul, lumina și nevăzutul, himenul și desfrâul sunt unul și același fir în care ne împletim și despletim firea. Și de aceea vom avea întotdeauna mai multe capete. Capete de acuzare ce își ițesc membrele neomenești și gurile lacome pe după umerii noștri, din inimă, printre pulpe asumând că suntem niște monștri superficiali, indiferenți și aroganți.
Pe noi nu ne interesează aceste draperii de blam, pentru că noi suntem mai interesanți decât ele. Noi colectăm dejecțiile lumii și ni le injectăm direct în suflet și, cu paradox cu tot, asta ne întregește. Suntem unicele creaturi posesoare de liber arbitru care aleg chiloții murdari neresimțind nici urmă de jenă în a-i adulmeca până când cilii foselor nazale se usucă și sancționăm – nu mai miroase a nimic. Și atunci ochii noștri magici, ochii aceia ubicui sfâșie în rectul zilei, în rușinea fecioarelor, în sângele diluat al amurgului, plescăind după atrocitățile întemnițate în afara cotidianului, dincolo de granița normalului, la limita suportabilității. Da, noi suntem frumoșii gunoieri ai umanității, niște Trashcanmen• care și-au amputat cu precizie întocmai acea falangă care-i legitima ca personaje negative.
Căci noi suntem gardienii tuturor simțurilor voastre, fizice și metafizice; noi avem în grijă Balanța. O păzim cu abnegație, dulăi credincioși și docili, perfect antrenați și bine hrăniți. Nicio carne cu limfa lipicioasă mustind a rană și niciun străin cu ochi de viezure n-or să ne clintească, fiindcă noi suntem garanții Balanței și dacă cineva ne-ar lua slujba asta am rămâne niște javre, ceea ce ar fi chiar nasol. Balanța e dumnezeul universal al negrilor și galbenilor, evreilor și hindușilor și giganților și netoților și dacă talerul ar coborî sau ar urca dincolo de linia echilibrului dezirabil, ne-am pierde mințile cu toții și acelei întâmplări i s-ar spune apocalipsa. Iar așa ceva – atenție la contradicția frumos mincinoasă! – nu se va întâmpla niciodată atâta vreme cât trăim noi. O să avem noi grijă ca pentru fiecare pereche de chiloți îngălbeniți de urină, pentru fiecare lacrimă împinsă abject afară din ochii unui copil, pentru fiecare pumn care otrăvește candoarea să existe o contragreutate, o dimineață cu porumbei albi, o femeie frumoasă ca o poveste, un adevăr supurând prin porii aparenței, o congruență a contrariilor.
De aceea umblăm prin lume mereu gravizi, ca niște pisici, ca niște femei fertile prea, cu burți uriașe în care-și împletesc cordoanele ombilicale fetuși miliarde, războindu-se pe sevă, sugându-ne putința niciodată până la epuizare. Ne purtăm pântecele enorme și diforme pe străzile minților voastre și fătăm fatidic – mereu în circumstanțele optime – precis copilul acela fără de care lumea ar rămâne la fel de mică și vulgară cum vi și ni se pare uneori a fi.
(Am scris ultimele rânduri cu alcool. E prima oară când beau la orele treisprezece și dacă va deveni un obicei să nu aveți nerușinarea de a afirma că nu voi sunteți de vină. Căci pentru voi scriu și când scriu nu pot ingera decât chestii lichide care permit unității centrale să lucreze la nimic altceva decât a decanta cuvinte care să vă atingă ca niște degete, ca un sărut. Cred că v-ar interesa să știți că în clipele acestea mă simt ireal(ă), iar dacă ați putea vedea mâzgălelile ăstea, ați depune mărturie cu inima ușoară că dintr-un anume punct a scris altcineva decât cea care a început… Înapoi la a doua plural…)
De aceea țigările noastre vor provoca întotdeauna boli incurabile care vă vor chinui mai mult pe voi decât pe noi; o să vă doară și veți plânge, nu ca noi. De aceea copiii noștri sunt mai frumoși, mai obraznici, mai Goe decât cei ai vecinilor voștri. De aceea dragostea noastră are proporții astronomice și vă va copleși ca o minune, ca un destin, ca o dorință ferecată o viață într-un loc neștiut din voi crescând ca o tumoare gigantică, ca un lucru pe care nu l-ați rostit niciodată tare pentru că v-a fost rușine, teamă, v-a fost nelalocul lui (și era! locul lui era afară), nelalocul faptelor, nelalocul omului de lângă voi, dar acum că l-ați scuipat, și l-ați simțit părăsindu-vă, levitați, imponderabili și indiferenți ca punga din American Beauty. Pornografic de goi și de plini totodată. Și nu-vă-e-ru-și-ne. De aceea femeile noastre au coapse mai calde și bărbații ochi mai albaștri. De aceea diminețile noastre nu au ceasuri pe noptiere și eroii noștri sunt alienați, n-au case ori iubite, doar idealuri. De aceea chiar și atunci când echilibrul Balanței pare să fi fost alterat, când răul și urâtul mușcă rapace chiar și după punct, voi continuați să ne iubiți – pentru că v-am spus adevărul. Fiindcă știți la fel de bine ca noi că nu există o supremație a unor lucruri asupra altora, cu atât mai mult una a clarului asupra obscurului, există doar continuitatea după care tânjim așijderea. Și pe lângă monștri superficiali, aroganți, garanți și gravizi, noi suntem cei care inculcă în slove abominabila frumusețe a nesfârșitului.
De aceea scriem.
Și de aceea ne iubiți.


_______________________________________
• Personaj din romanul “The Stand” (Apocalipsul) de Stephen King, vagabond inocent și nebun a cărui unică plăcere sunt incendiile.