E ziua lui Ceaușescu. De naștere. Din nou vor apărea pe la televizor nostalgici cu buchete de flori, cu jerbe, cu frustrări, cu idei fixe, care îi vor căuta (presupusul) mormânt și i se vor jeli despre vremurile pe care au ajuns să le trăiască. Cu atât mai mult cu cât am intrat în anul crizei.

Ceaușescu s-a dus (cel mai probabil). Dar ne-a lăsat să ne ocupăm de moștenirea comunistă din mințile și inimile noastre, din manualele noastre, de pe străzile noastre. Avem o istorie mică, o istorie mare, o ideologie comunistă mai mult sau mai puțin altoită pe ADN-ul propriu, un trecut – toate trebuie administrate într-un fel. Nu cred că suma comunismelor individuale poate contura un comunism al tuturor.

Sunt mai multe feluri de comunism. În funcție de cine îl istorisește, de cine l-a trăit, de mitologia proprie, de idiosincrazii, de contextul de atunci sau de cel de acum etc. Încerc să adun numai câteva repere de pe harta comunismelor ce ne parvin pe diverse căi.

Există, în primul rând, un comunism obiectiv, al documentelor. Parte din acestea au fost transferate către CNSAS și unele au reușit să vadă lumina zilei. Altă parte a rămas în grija SRI sau a altor instituții de „interes național”.

Una dintre cele mai bătrâne instituții care se străduie să recupereze memoria sinistră a comunismului carceral este Academia Civică. Sub oblăduirea Anei Blandiana și a lui Romulus Rusan, această instituție a adunat în jurul ei specialiști în istorie, a publicat cărți și, cu tenacitate, luptă pentru memoria noastră colectivă.

Vine la rând comunismul din Arhivele Naționale ale României, care, în epoca lui Dorin Dobrincu, au fost deschise cercetătorilor. Nu e de mirare că au sărit la beregata lui tot felul de indivizi, când și-au văzut amenințate interesele sau protejații. Tot din inițiativa arhivelor naționale a demarat și proiectul fototecii online a comunismului.

Avem apoi o adevărată instituție în Memorialul durerii și doamna Lucia Hossu Longin. Continuu să mă mir cum a reușit femeia asta să scoată din arhive documente și cum de n-a fost scoasă din grila de programe a TVR (ci, cel mult, mutată la ore mici, cu rating minim).

Din păcate, în bizara noastră Românie, până nu demult, președintele avea un comunism al său, pe care ni l-a prezentat într-un celebru raport, iar prim-ministrul țării (Tăriceanu) avea propria variantă de comunism. O aberație propagandistică.
Iată încă vreo câteva nume importante, angajate în analiza comunismului (într-un fel sau altul): Vladimir Tismăneanu, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Ana Selejan, Eugen Negrici, Stejărel Olaru, Armand Goșu.

„Jurnalul Național” e de multă vreme preocupat de istoria comunismului. Mai multe suplimente ale cotidianului menționat au avut ca subiect diverse momente ale „epocii de aur”. Cel mai recent proiect este însă Scânteia. Nenorocirea face ca acest ziar să aparțină lui Dan Voiculescu. Iar ce atinge respectivul, spurcă inevitabil. Am văzut un număr al acestei pseudo-„Scânteia” care-l avea pe prima pagină pe Băsescu (Traian Băsescu reprezintă pentru trustul Intact ceea ce e Elodia pentru „trustul” OTV – o stupidă obsesie). Iar un altul îl elogia pe Brucan. Aștept un număr care să-l ridice până la cer pe „dizidentul” Adrian Păunescu. Acest proiect se prelungește și în blogosferă.

Că tot am veni vorba de bloguri, acestea cuprind un larg evantai de comunisme. Există comunismul d-lui Marius Mioc din Timișoara. În mare parte, aici găsiți documente audio-video însoțite de textul transcris al replicilor. Mi s-a părut deosebit de util, un gest recuperator lăudabil.

Am găsit un blog care m-a încântat. Igu a ințiat proiectul „La trecut”, care s-a bucurat de mare succes (mai ales printre emigrați). Iată un soi de nostalgie pe care o găsesesc inocentă în felul ei. Nu e o vină faptul că unii am copilărit în comunism. Iar chestiile ce se regăsesc pe blog sunt reperele unei vârste în primul rând. Ele rememorează farmecul copilăriei, nu fac apologia unei epoci odioase. Cei care v-ați născut înainte de ’89 trebuie neapărat să vă uitați pe respectivul blog, fiindcă veți redescoperi o lume de obiecte și momente care vă erau familiare.

Și „generația în blugi” cred că își are nostalgiile ei legitime. Desigur că de aici ar trebui să extirpată (ceea ce s-a întâmplat cam de la sine) retorica patriotard-lacrimogenă – și înlocuită eventual cu un patriotism pragmatic, al lucrului bine și onest făcut. Cât despre personajul central al Cenaclului Flacăra, acesta va rămâne un controversat. Nu cred, oricât s-ar strădui el să ne demonstreze, că Adrian Păunescu a fost un adversar al lui Ceașescu. Așa cum alții au fost reduși la tăcere, și el putea fi făcut să dispară. Nimic nu era prea greu pentru Securitate. Doar Sergiu Nicolaescu se mai laudă că l-a înfruntat pe dictator. De ce atunci Dan Deșliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Pița, Mircea Danieliuc etc. au fost interziși, iar „marii artiști” ai poporului zburdau, scuipând în fața terorii? Cum de lesa lor a putut fi ruptă, fără ca nimeni să plătească?

La capitolul nostalgii mai întârzii nițel doar pentru a vă aminti un adevărat vestigiu al comunismului și o dovadă despre cum poate supraviețui comunistul de elită în epoci (aparent) defavorabile: Ion Iliescu.

Dar și cei din afara țării aveau comunismul lor. Unul dintre cele mai crunte l-a avut, cu siguranță, Europa Liberă, cu Noel Bernard, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Frunză, Vlad Georgescu, Max Bănuș, Nestor Rateș, Neculai-Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu și alții. Mai mulți dintre directorii acestui post radio – considerat cel mai important adversar al regimului comunist – au murit de cancer, se presupune că din pricina unor iradieri.

Europa Liberă e, într-un sens, doar un caz particular al exilului românesc. Unul dintre momentele care au marcat puternic imaginea comunismului în percepția occidentală a fost cel al mărturiei lui Richard Wurmbrand în fața Congresului SUA. În Franța însă, abia expulzarea lui Paul Goma (căruia i s-a retras cetățenia română) a marcat conștiința publică și percepția asupra ideologiei de stânga. Revelațiile pe care le aducea scriitorul din România proba suplimentar teroarea din spatele „cortinei de fier”, pe care deja o demascase Arhipelagul Gulag. De altfel, scriitorul basarabean a fost supranumit de către presa occidentală „Soljenițîn român (sau al românilor)”.

Un alt mare scriitor român contemporan, Norma Manea, ajuns în exil prin anii ’80, a meditat în mai multe volume asupra relației dintre puterea comunistă și societatea românească.

Comunismul a produs de asemenea o întreagă literatură memorialistică și/sau carcerală. Înșir câteva titluri, dintre cele mai cunoscute: N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, R. Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Lena Constante – Evadarea tăcută, Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, N. Balotă – Caietul albastru, I.D. Sârbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, C. Noica – Rugați-vă pentru fratele Alexandru.

Ceaușescu ne-a lăsat o moștenire grea. Un comunism polifonic căruia noi să-i prindem linia melodică principală. E greu, în deosebi când nu mai ai „ureche” pentru așa ceva. Poate că din acest testament dispersat în nenumărate fascicule cel mai mult n-ar trebuie să ne intereseze cine și ce, cât mai ales că s-a făcut mult rău. Nu spun asta întru absolvirea celor care s-au regrupat și ocupă funcții strategice. Și nu e vorba de a obnubila orice referire la actori, ci e mai mult o chestiune de accent: piesa era odioasă. Să nu scăpăm asta din vedere.