aproape nu se mai vede cenușiul sinucigaș al cerului obosind de februarie
îmi pare că vin înspre aceeași speranță cărămida ei da - cărămida
dizolvată în ceața uimirilor mele despre tine
mă întreb încă privind mângâierea ta ca pe-o poartă
palma ușor umedă a amiezii cu mine într-o pasăre atât de fricoasă
discursurile mele se revarsă orbind minunăția aceasta de mișcare
uit să-ți spun despre veverița topindu-se în pamântul atât de fluid al unei viitoare posibile și nepăsătoare ierbi
așezatele noastre obiceiuri cu care ne îmbrăcăm de bine de rău atingerile
radioul turnând în urechi ceruite de ger știrile calde fierbinți alunecări în istorie deplasabilă argilă fluid dizolvând moartea veveriței de peste zi
pe lânga imobilitatea mea
copilărie chemată de lacrimi care vin așa de ușor ce pot să-ți spun decât articole din ziare
minune de cald desfăcându-mă
doar eu vin eu sunt cel care bântui lumile acestea de ani și ani
fotografii de demult dând la o parte pereții undeva în spatele nașterii tale
noaptea înconjurându-mă cu cabernetul ăsta amărui și vocea de la masa alăturată
chelnerul care-mi spune că nu am voie mai mult să scriu să stau să beau vin roșu să te aștept așa e regula îmi răspunde la uimirea mea rugătoare
se poate trage de înțeles ca de un evantai frumos colorat adus de prin magazine pentru turiștii grăbiți să îndese în buzunarele batrâneții tabele cu amintiri
eu nu se poate sa fiu curgător ca un funcționar ordonând zilele
marginea noastră-i de iarbă adâncul de hârtie
încropim filtre de apărat nemișcarea într-o uimitor de neînțeleasă revenire la nimic
o să-mi spună unde sunt când nici măcar nu mai știu cum să-ți spun
că nu spun.
brațele tale ce încă mă țin nevrând să-mi împiedice fuga de zi cu zi când o mână m-ar putea trage înapoi nu pleca nu azi și nu mâine și va fi seară și va fi dimineață și va fi zi