Începem să evadăm din propriile noastre vieți, din propriile noastre corpuri, către lumi mai interesante, către destine mai promițătoare. Oarecum, intuiam că virtualitatea va deveni o tentație din ce în ce mai puternică. Doar nu-mi imaginam cum se va produce alunecarea și nivelul proporțiilor sale. Deja speranțele și visele încep să se lege mai mult de lumea de dincolo de ecrane decât de cea reală, plină de colb.
De ce ?
Am devenit dependenți de adrenalină și ritmul lumii nu ne mai satisface. Ahtiați după doza de drog, plonjăm în virtualitate, acolo unde mai mereu se întâmplă ceva și unde suntem băgați în seamă. Am ajuns acolo încât un chef real începe să pară lipsit de savoare și, de-abia ajunși acasă, ne conectăm febrili la interfața cu lumea paralelă. Aici avem prieteni mai mulți, mai deschiși, posibilitățile sunt infinite și noi putem pretinde că suntem niște oameni mai buni și mai sinceri.
Ne uităm cu ochii biologici la partenerul real, care ne stă alături, și suntem oarecum dezamăgiți că acesta nu mai reușește să ne aprindă beculețele. În schimb, cel pe care de-abia l-am cunoscut pe Net, pare a ne ghici toate gândurile, e mereu bine-dispus și nu are niciodată probleme. E înveșmântat de însăși iluziile și speranțele noastre într-o mantie de infailibilitate și perfecțiune. Și ne dorim, la rândul nostru, să fim, chiar și așa iluzoriu, perfecți pentru cineva, să smulgem un suspin și-o bătaie de inimă.
Visăm cu ochii deschiși, ne abandonăm în povești alternative, cu personaje interesante. De fapt suntem pregătiți de mici să alunecăm spre ireal. Avem sădită în noi tentația unui nou început, proaspăt și curat, și asta cu atât mai mult cu cât lumea noastră se scufundă într-un cenușiu din ce în ce mai contrastant. Poveștile pe care le-am auzit cu urechiușele noastre micuțe, începeau toate cu „A fost odată…” și se terminau cu „…și-au trăit mulți ani fericiți !”. Apoi, cu ochi încântați, făceam greșeala fatală și, țopăind nerăbdători, strigăm: „Mami, mami, îmi mai spui o poveste ? Te rog ! Încă una !”. Așa, totul a devenit un șir interminabil de noi începuturi, iar viața noastră reală eludează această tendință, cu succes.
Am ajuns să trăim o lume fracționată. Una e exterioară, sclipitoare, cu lumini colorate, cluburi, mall-uri, populată cu fețe surâzătoare – o lume de reclame. La aceasta se adaugă, ca niște apendice, lumile imaginației – cele ce se revarsă prin ecranele televizoarelor, prin filme, cărți, jocuri pe calculator și întregul Internet. Aici totul e posibil și putem, cu toții, lăsa toate păcatele și imperfecțiunile noastre deoparte. De obicei, nici nu ni se cere mare lucru, integrarea în această lume mirifică e una facilă, care rareori ne cere efort. Chiar și în forumuri, ne mărginim, cel mai adesea, la replici de circumstanță și suntem acceptați ca atare, fiind, de fapt, niște cadouri promițătoare pentru ceilalți. Vor umple ei golurile a ceea ce nu spunem noi înșine.
Ajungem astfel să ratăm, poate, cea mai bună ocazie de a ne testa convingerile și ideile, protejați de anonimat. Am putea să ne ascuțim gheruțele, punând la bătaie ceea ce credem cu adevărat. Curios este că n-o facem. Și n-o facem nu din lipsa tehnicii, a abilității comunicării, ci din faptul că dincolo de fațadă nu mai e mai nimic de substanță în noi. Nu avem ce testa. Ni s-au turnat atâtea idei de-a gata, încât n-am mai simțit nevoia să avem propriile noastre păreri. Am adoptat, pur și simplu, ce ni s-a părut mai potrivit și ne-am ascuns în spatele platoșei raționamentului altuia. De aceea folosim atât de mult ghilimelele.
A doua lume e cea interioară, cea care ar trebui să ne definească ființa. Aici, din păcate, de foarte multe ori, suflă vântul. Am ajuns doar o butaforie umană. Suntem figuranții propriei noastre vieți și, cât timp reflectorul e pe noi, știm să debităm la foc-automat diatribe învățate pe de rost. Sclipiciul scenei ne justifică și ne potențează succesul interpretării partiturii. Dar, după ropotele de aplauze, odată stinse luminile rampei, odată înapoi în culise, avem senzația de gol. Tânjim după un scenariu total, care să ne umple totul, inclusiv locul convingerilor noastre intime. Când credem că l-am găsit, ne ținem de el. De aceea, la vreo petrecere, la o masă cu amicii, când cer o părere despre ceva anume, cuvintele mele ricoșează de armurile de împrumut care cam sună a gol. Atunci sunt privit ca oaia neagră, ca cel neintegrat, ca cel care strică piesa, improvizând o replică nescrisă în scenariu. Câte-un hâtru îmi aruncă o replică abracadabrantă și-i simt pe toți cum se destind. Totul poate continua.
De fapt, e simplu. Trebuie să te strecori întâi, cumva, să ajungi la în prezidiu, să primești un laur, ceva, ca de-abia apoi să poți avea cutezanța să debitezi vreo chestie proprie, pe care lumea o va prinde din zbor și-o va pune repede între ghilimele, ca-ntr-un insectar.
Am pornit de la una, și-am ajuns la alta! veți zice. Poate că nu ! Căci, dacă ne oprim, doar o clipă, și apucăm să pipăim acel gol din adâncul ființei noastre, ne cuprinde groaza. Și atunci căutăm cu disperare un nou început, o resetare, de la care să pornim curați și plini de elan. Atunci începem să evadăm din propriile noastre vieți, din propriile noastre corpuri, către lumi mai interesante, către destine mai promițătoare, chiar dacă virtuale.