Mă gîndesc la un decalog dar toate cunoștințele par compromise, mai ales cele din sfera morală. Decalogul folosit azi este mai mult un deca’ de cunoștințe decît altceva. Cunoașterea ca o chestiune de volum. Inflația golește logosul de conținut, îl reduce la simple scenarii. Zațul lăsat în urmă de filme nu prea duce niciunde, ca și zațul literaturii. Se poate ghici acolo. Nu este decît un pretext pentru confirmări și pentru întoarcerea identicului. Scenariile rulează ce rulează pînă se instalează plictisul.
Există paleative de tipul postmodernismului dar, vezi tu, rețeta de orice fel este tot un scenariu. Nu am nimic împotriva acestor linii moarte dar prefer să mă aud vorbind, cel puțin combinația asta e proaspătă întrucîtva. Aș prefera și un deca de vin dar sunt prea ghiftuit pentru asta. Abundența pare să fie precondiția pentru acest plictis care se instalează. Obișnuința milenară cu lipsurile te face să crezi că sfîrșitul lor este sfîrșitul problemelor. Dar nu, abundența e de scurtă durată iar plictisul (care o însoțește) pare să fie etern.

Dar CE FASHIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII ? O groază de lucruri sunt leagate de plictis: reclamele, mobilele, internetul, pornografia sau / și politica, gadgeturile etc. Jucăriile au înlocuit jocurile și au creeat cea mai blazată generație de copii ever. Surpriza luată pe prescripție duce la acel șoricel care apasă disperat pedala plăcerii. Dar măcar animalele nu sunt blazate. O pisică nu se plictisește chiar dacă fiecare mîngîiere sau mieunat seamană cu un altul. Copii se plictisesc. De aici ușurința cu care se înjură sau se ajunge la violență fizică, trebuie zgîriată cumva coaja realitații chiar cu riscul să o iei pe coajă.
Jocurile demonstrează ceea ce știai deja - nimic nu este identic chiar dacă totul se repetă. Dar ne plac certitudinile, ne place să ne uităm în zare și să vedem că nu mai este nimic de cucerit. Vom vedea atunci un steag care flutură pe Lună, vom veddea sfîrșitul istoriei sau apocalipsa.
Pînă aici toate lucrurile au fost bune și frumoase pentru că se poate discuta cît de cît. Dar la cîțiva centimetrii mai încolo începe bezna. Poate să fie o pană de curent sau un accident dar un lucru este cert (măcar unul) - nu mai există certitudini. Nici să te plictisești nu poți pentru că nu mai știi unde mergi și de ce. Ca să vorbesc din proprie experiență aceste fracturi brutale în viata cotidiană îmi plăceau atunci cînd eram trist. Dar pînă la un punct. Atunci cînd nu te mai recunoști în oglindă nu poate să-ți placă.
Viața o ia pe diverse scurtături fără să poți stabili ce e bine și ce e rău. Tot ce facem are efecte de care nu îmi pasă acum altminteri aș fi copleșit de remușcări. Și cum să nu fiu ? Sunt singur.
Am ajuns dar nu la capătul drumului, am ajuns dar nu departe, am ajuns acolo unde muritorii își lasă carnea însîngerată pe garduri. Dar acum m-am întors după ea.
Un joc destul de steril poate fi dus prin subteranele și aleile lăturalnice ale gîndirii comune. Dat fiind că în adolescență mă plictiseam de moarte chestia asta îmi convenea. Nu făcea decît să justifice ieșirea mea din luptă - bizară, placidă dar în fond explicabilă și nu atît de neobișnuită pe cît mi-ar fi plăcut. De o vreme încoace încerc să extrag vertijul pe care depresia îl strecoară pe sub ușă. Am scris niște chestii care pot părea triste pentru cei care nu cunosc materia primă.
Revenind la titlu eu spun că un deca de vin este mai eficient decît orice decalog, blog sau monolog. Este nevoie de lucruri mai mari decît gîndirea pentru a putea spera la un fel de busolă. Atît timp cît gîndirea este stăpînă acul busolei o va lua razna, se va juca cu el după plac.