E seară. La fel ca-n alte seri, mă plimb pe strada Singurătății. Aici, e atât de pustiu...deși, din când în când, se aude ecoul altor pași, la fel de singuri, ca ai mei. Se-aud de departe, apoi mai aproape, (nu știu de ce, atunci inima mea începe să bată cu putere), până mă ajung, apoi mă depășesc și ecoul lor se aude iarăși din ce în ce mai departe și mai încet, la fel ca inima mea.
Aseară ploua. Poate că mai erau pași pe strada Singurătății, dar nu i-am mai auzit din cauza ploii. Și totuși, părea că cineva mă striga. Sau cel puțin, striga un nume...oare să mă fi strigat pe mine? Strada părea atât de pustie...și ploaia alunga ultimii singuratici. Am încetinit pașii. Desigur, nu aveam ce să caut la acea oră, prin ploaie, pe strada Singurătății, dar...mi se făcuse lehamite de mine însămi și de singurătatea mea. Ce dacă ploua afară, oricum, măcar așa nu voi risca să mă vadă cineva, vreun prădător al sufletelor singure.
Vocea, a strigat din nou...era oare numele meu, era altul? Dar sunt atât de singură!!! Dacă mă strigă pe mine? Brusc, m-am oprit...m-am întors, am privit în urmă și aceeași voce din umbră, din ploaie și din noapte mi-a șoptit dezamăgit:
- Mă scuzați, v-am confundat cu altcineva...!
N-am răspuns nimic, oare ce puteam spune? Că m-a găsit doar pe mine acolo, printre alte sute și mii de astfel de străduțe? Probabil, s-a rătăcit.
M-am întors acasă cu ploaia în suflet și pe trup și nu am vrut să plâng. Plânsese destul cerul, pentru mine.