Există în orice societate cel putin două tipuri distincte de oameni – cei care se nasc cu un comportament prins în realitate, în concret și care iau viața ca o adaptare continuă și sunt oameni care nativ, au câte puțin din reverie și din ideal în tot ceea ce fac iar viața lor se întamplă ca și o cursă de adaptare la mersul pe contrasens.

Pe lângă aceste tipare oarecum opuse, există multe mixuri și proporții, însă nu aceasta este esențial. Întotdeaună am crezut că există o lege a compensației între oamenii fragili dar cu o viața interioară fascinantă și oamenii puternici însă lipsiți de valența arborescentă a unui ideal interior.

Nu este corect să suprimăm încrederea în oamenii visători, fiindca ei stau la baza evoluțiilor și a rostirii celor mai profunde adevăruri. Însă puterea lor s-ar opri la o simplă fictiune mentală dacă nu ar exista revoluții puse în scenă de cei care traiesc în prezentul continuu și care înțeleg forța vitală și nevoia ciclică de cutremure pozitive, culturale și știițifice.

Este esențial să distingem viața precum o fotografie făcută noaptea, cu un timp de expunere exagerat deasupra unei metropole aglomerate. Vom distinge dăre de lumină în diverse culori, dungi lungi ocolid colțuri reci de beton, semafoare de o culoare incertă, siluete umane prelungite fantomatic și trecând imaterial prin ființa altor oameni, prin fluviile altor speranțe și lumini, care se termină în ramuri desfrunzite în scantei.

Este esențial să toleram existențele cu care ne intersectăm, să înțelegem altfelitatea, acel ceva ce bănuim a fi unic și care se dovedește întotdeauna a fi. Este înțelept să ne recunoaștem culoarea umbrei noastre și să ne pierdem în matca de pigment din care ne avem izvorul alături de cei care pot sa vadă, sa iubească și să învâluie în fragmente de timp drumul nostru, clipa de strălucire.