Ar fi trebuit să spui tot ce simți … nu, nu trebuie să mă minți! Spune ceea ce trebuie, hai curaj, aștept asta de când m-am născut! (a trecut ceva vreme huh?!…) sau pretinde mai bine că nu mă cunoști, că nu m-ai cunoscut nicicând… ar fi mai bine, zic eu!…

Hai, nu iți mai ține mâna sub bărbie, pretinzând că ești nevinovat! Suntem toți vinovați, toți: și eu, și tu… că nu știm să rostim cuvinte simple… ne fâstâcim și învălmașim într-o aglomerație și un haos de idei stupide, uitând să simțim, să fim noi, să iubim…

Acum nu are rost, nu mai vorbi… tot plâng și voi plânge… mă plâng pe mine, pe morții și răniții din mine… acolo , în mine, s-au dus lupte grele și doare …

Nu mă privi așa! hai curaj, vorbește-mi că tu știi să spui cele mai bune cuvinte de dragoste! Hai curaj! Acum de ce taci! Trebuia să taci de la început, să fi fost mut, să nu îmi spui nimic!

El s-a ridicat ușor de pe scaunul de lemn abanos, privind-o în ochi, mult… S-a întors spre ușă și a plecat fără a mai spune un cuvânt, doar pașii grăbiți se mai auzeau ca un ecou în camera goală… Cu o voce fără putere, ea a strigat: Stai!… căzând în genunchi. Ea știa ca el va pleca oricum, voia doar să-l facă să înțeleagă un lucru: că-l iubește mult.

Noaptea adusese cu ea tot acest haos și neliniști. Ploaia începuse ușor, iar frunzele cădeau anunțând o toamnă destul de lungă. Era frig. Îi înghețase tot corpul parcă, iar genunchii nu și-i mai simțea. S-a ridicat ușor de la podea, ștergându-și lacrimile și oftând adânc. Trăia într-o lume ciudată, pe care nu o mai întelegea. Îi era dificil să înțeleagă oamenii care sunt străini și reci prin tot ceea ce fac.

S-a apropiat de pânză și a început să picteze… (poate culorile o salvau din acest moment de slăbiciune) câteva ore bune… apoi somnul a doborât-o.

Ora 6:30 luni 14 octombrie 2008 se aude un zgomot ciudat în ușă.

-Deschide! Poliția! Deschide!…

-Imediat! deschide ușa și vede doi uriași…

-Andre și Robert de la Crimă organizată. Domnișoară, avem câteva intrebări…

-Spuneți, vă rog! uitându-se foarte mirată și palidă.

_ Schimbați-vă și haideți cu noi la secție.

-…într-un moment.( La naiba, ce au aștia cu mine, despre ce este vorba?! se întreba singură, dar fără răspunsuri.)

Ar trebui să fiți mai direcți, domnilor. Despre ce este vorba? Nu am omorât pe nimeni din câte știu și din ceea ce imi amintesc. (Doamne ce dobitoci!…)

-Domnisoară, nu mai fiți așa de revoltată, zice Robert. O să aveți parte de o mare surpriză.

-Pe dracu, surpriză… la ora asta matinală.

După un timp de mers cu mașina, o mașina de culoare închisă, ceea ce era cam ciudat, iar ei păreau mafioți, au ajuns într-un cartier mărginaș al orașului. Au oprit.
-Coboară!
- Poftim? cred că glumești!
- Hai că nu avem timp!
Andre o apucă de mână aprope să i-o rupă trăgând-o afara din mașină. Un domn ciudat aștepta la capătul drumului pietruit.

- O să-ți spun mai târziu cine sunt. Acum hai să mergem, luand-o de braț. Uite, au trecut niște ani și … trebuia să te întâlnesc. Povestea este lungă, dar am să mă limitez la esențial acum. Văd că ești speriată, nu trebuie să fii, și o privi în ochi. Te cunosc de foarte mult timp. Te-am urmărit chiar. Ești femeia perfectă pentru ceea ce avem de făcut noi acum.
- Dar…
- Ascultă, nu avem timp. Trebuie să mă urmărești cu atenție și să fii de acord cu propunerea mea.
-Aici ceva nu se potrivește, ce caut eu în povestea asta, despre care zici tu? Eu nu am treabă domnule cu poliția , miliția, armata sau ce sunteți voi.
-Numele meu nu este important, important este ceea ce vom realiza împreună. Dorim să lucrezi pentru noi. Să ne ajuți.
- Vai de mine! râzând, oi fi vreun agent secret și eu nu știu. Mă lași!
-Ascultă … De foarte mult timp urmărim un tip care se numește Teo și…
Atunci ea a înghețat. A simțit cum nu mai are aer, cum cerul se rotește…
-Hei, păpușa, trezirea! trezirea!
-Tâmpiților, îmi învinețiți fața!
-Ușor, seniorita, doar ce ai leșinat.
- De ce nu mă lăsați în pace!?…punându-și mâinile pe cap.
- Andre! Robert! Duceti-o pe Ada acasă. Este important ca ea să se odihnească, să fie lucidă și capabilă să înțeleagă viitorul. Ada, ai încredere în mine, totul va fi bine. Îți promit!

Trecuseră câteva ore bune pâna când Ada a ajuns acasă, însoțită de cei doi polițiști.

Ah, Teo, numai tu m-ai împins în acest haos. Ce viitor? Auzi tu viitor, abia că am prezent iar ciudatul acela îmi vorbește despre viitor! Nenorociții mi-au stricat ziua, nu am timp să termin lucrarea pentru expoziție…


Epuizată, chiar și de propria-i existență, s-a apropiat de pânză… mult roșu, mult verde… prea multă neîncredere. Visele ei au zburat odată cu această dimineață.

-Sunt Teo, te rog deschide…
-Uite, în legatură cu…spuse ea privindu-l în ochi.
-Ada , ceea ce vreau să lămurim este că, trebuie să ne iertăm reciproc. Eu sunt așa cum sunt: nebun! nebun după tine. Tu ești nebună că nu înțelegi, că avem atât de multe lucruri în comun: arta și îngerii, scrisul și nebunia…

Atunci ea a surâs, și s-a lăsat îmbrățișată…

-Te iubesc, Ada… te iubesc mult…

-Am de lucru, nu am timp acum de lucruri dulci.

-Ada, când ai avut timp pentru mine? Când ai avut timp pentru tine? Nu vezi că te omori muncind, iar ceilalți îți rămân doar datori?… Atunci plec, am ceva de terminat pentru ziar. Pe la șapte te sun, poate ai plăcerea de a ieși cu mine la teatru. Știu că îți lipsesc aceste plimbări sub clar de lună.

Ea nu a răspuns ca și când el deja ar fi știut răspunsul ei prin tăcere.

Era aproape de înserare, nici măcar nu își imaginase cum poate să treacă timpul pe lângă ea. Era dezamăgită de ceea ce îi oferea viața în ultimul timp. Simțea că este tânără și o pradă mult râvnită, dar se săturase să aștepte să fie fericită. Teo pentru ea era un bărbat frumos, înalt, cu buze și ochi de care nu te puteai dezlipi. Bărbatul care se putea defini doar printr-un cuvănt: minunat. Un om de cultură, căruia Dumnezeu i-a dat multe calități.
El era unicul care reușise să-i îndulcească un pic clipele, domnișoarei reci la prima vedere, iar la a doua deja topită.

Ada se apropie de pânză luându-și ustensilele spunând:,,Am să termin eu aceasta pictură?… simt că nu mai pot… că nu mai am putere…,, Culori, tăcere, întrebări, o viață simplă, dar care avea să devină mult mai complicată. Orele s-au scurs foarte repede de parcă timpul era îndesat într-o clepsidră de cinci centimetri. O liniște roz invadase aerul din cameră. Parfum de frunze tomnatice venea pe geamul larg deschis de unde se vedea un oraș italian cu o istorie remarcabilă.