Cad, tăcute, dintr-un univers absent petale de întuneric; lipsite de parfum, lipsite de culoare, lipsite de sunet. Fiecare noapte își are întunericul si liniștea sa precum si lumina sau zbuciumul său. Închid ochii spre a-i deschide într-o altă lume, într-un alt univers, în alte circumstanțe. Conturez in gând imagini și întrupez dorințe, pictez in metafizic un zâmbet, o privire, un gest… sunt încă in ipostaza unui embrion al creației, dar așa ca prin ceață întrevăd unirea elementelor si produsul finit. Încerc să dau o formă unui sentiment, să pun un suflet acolo și apoi câteva trăsături feminine…umane. În fine mulțumit și emoționat încerc sa îi atribui un nume. O identitate. Un element de recunoaștere. Hm… aici intervine intriga pentru că identiatea are un rol covârșitor. Iubirea! Iubirea sa fie numele ei! Stau și privesc în noapte minunata făptură și nu încetez a mă minuna. Această făptură ești TU. Preț de câteva clipe ești înfricoșător de reală, de prezentă, de vie… Mă încearcă un zâmbet dar mi-e teamă să nu dispari si îmi rețin orice pornire. Timpul și-a pierdut orice nuanță, elementele exterioare par să fi dispărut cu desăvârșire. Totul se cuprinde in tine și tu ești in toate. Dacă aș putea să înveșnicesc clipa…
Îndrăznesc totuși să îmi deschid brațele spre a te cuprinde. Un fior rece îmi brăzdează fruntea și o emoție puternică îmi răscolește trupul. Ești atât de palpabilă… îmi doresc să nu pleci niciodată!
Ce minunat este jocul iubirii. Ce minunată este iluzia unei clipe care poate nu va fi niciodată. Dar fericirea sublimă în care te oglindești iubind?! poate voi muri încercând fără să mă bucur cu adevărat de împlinirea ei.
Ești tăcută și imaterială… continui să te privesc uluit…insă pe măsură ce mă adâncesc mai mult in privirea ta realizez iminentul sfârșit…un sfârșit ce nu se grăbește, măcinând orice urmă de speranță, orice împotrivire și orice rezistență.
Cobor ochii și îi ațintesc în pământ…nu te pot opri, dar măcar să nu te văd plecând!
Nu mi-ai spus un ”la revedere” sau ”pe curând”, defapt nici eu nu ți-am spus nimic… cuvintele chiar nu își aveau sensul…
A fost un vis…un vis într-o dimineață fără de zori… cerul, plictisit, cobora prin fereastra moartă. Aprind o țigară; privesc trist smocul de lumină dansând în întunericul posac al camerei. Nu mai îndrăznesc sa adorm! Mi-e teamă de iluzii… aștept zorii pășind liniștit pe tărâmul uneia din fotografiile tale.