Încă de la început m-aș ruga să nu fiu consumatorist sau explicitist. Este o scriere liberă a unei conștiințe adormite. Este o posibilă zvâcnire înaintea sfârșitului, însă a acelui sfârțit pe care îl resimte un ateu sau un darwinist când O vede cu coasa. De fapt, este o întrebare adresată conștiinței adormite. Noi ne creem destinul? Marginea prăpastiei e un lucru tare relativ, la care eu nu am timp acum să gândesc, aflându-mă într-o “se-siune/pre-siune”; or fi lucruri mai imprtante decât conștiința? (Fie ea și puțin latentă)
Dacă cineva are un antidot la nesupunere, rog să mi-l trimită și mie într-un recipient ultra-secret, căci altfel nu se poate... Conștiința a decis; sau mai bine liberul arbitru. Prima, săraca, face și ea ce poate, atât cât îi dau plapumă să se întindă. E clar, e iarnă și-i e frig. A mai experimentat cineva situația în care 80 la sută din timp ești om, iar retul câine?
Varga. Ea este permisul spre ascultarea condiționată; o întâlnim în grădinițe, în școli, acasă și la pușcărie. Nu vreau să fiu indecent, dar oamenii mai așteaptă asta și din biserici. Ce simplu e când 1+1 fac 2! Are careva tehnica lui 1+1 fac 3? S- o pună alături de pastilă.
Mersul înapoi e un lucru destul de clar. El provoacă regres, mai ales când devine un complex. Pe Mihăiță îl incriminau toți, de la părinți la educatoare, că face “unu-n față, doi în spate”; asta până când s-a supărat și a vrut să fie Campion. E oare suficient?
O RULETÃ este evident mai strălucitoare comparativ cu o medalie (?).