Es gibt eine neue Lust am Verfassen und Lesen von Liebesbriefen. – Există o plăcere nouă pentru compunerea și citirea de scrisori de dragoste.

În cursul unei săptămâni se citesc sute și chiar mii de propoziții, nici vorbă de cele auzite la radio și televizor sau în diferitele discuții purtate în familie, la lucru sau în alte locuri. Nimeni nu le-a numărat sau le va număra vreodată. Ne folosim de ele instinctiv drept mijloc de comunicare, fără să ne facem gânduri deosebite la rostirea sau auzirea lor despre fenomenul în sine – așa cum nici nu ne batem capul asupra procesului de răsuflare. Dar tot așa cum avem momente în care ni se oprește răsuflarea pentru câteva clipe, din cele mai diferite motive – bucurie, tristețe, frică, iritație ș.m.a. -, așa pot să producă și propoziții clipe de evadare instinctivă din prezentul nostru.

Un lucru asemănător mi s-a întâmplat când am citit propoziția de sus, scrisă de jurnalista Susanne Kunckel în ziarul DIE WELT din 31 august 2008. Articolul ei se ocupă cu un fenomen oarecum ciudat în era computerului și a celularului: camback-ul scrisorilor de dragoste. Citind articolul, se constată însă repede că este vorba de o revenire destul de relativă, mai bine zis unilaterală, fiindcă nu este vorba de o nouă epocă de scriere de scrisori de dragoste, ci mai mult de o cerere (comercială) după cărți cu astfel de scrisori, scrise de oameni renumiți ca Rainer Maria Rilke, regele prusiac Friedrich Wilhelm al II-lea, Napoleon Bonaparte, Johann Wolfgang von Goethe, Karl Marx etc. Mai ales publicarea unui volum cu scrisorile poetei Ingeborg Bachmann și ale lui Paul Celan – corespondența lor din perioada 1948 – 1967 poartă titlul „Herzzeit” (Timpul inimii) – a contribuit la reîntoarcerea scrisorii de dragoste ca gen literar în atenția iubitorilor de literatură. Asta nu înseamnă că scena de scris n-ar fi reacționat prompt, cum îi stă bine unei piețe libere. Imediat au apărut oferte de la îndrumări literare până la Internet-ghostwriteri pentru toți cei care vor ei înșiși să scrie scrisori de dragoste. Nu se știe niciodată. Ce a reușit un Paul Celan ...

Da, de ce nu? Doar le-am scris și eu, un ne-poet, dar un adolescent în anii ’70 ai secolului trecut. Și îndrăgostit nebunește. Ce soartă or fi avut? Era o zi înnorată. Cred cel puțin. Precis, că nici nu se putea altfel. Ne-am întâlnit pe un coridor semiîntunecat al unei secții de confecții de capoate. Mi-a spus că mă va părăsi definitiv, va pleca din oraș și din județ, undeva în țară, unde un fost angajat al marinei comerciale îi va oferi în sfârșit o viață liniștită, departe de șovăielile mele, generate de o înconjurare naționalistă până la marginea xenofobiei. M-am dus acasă cu trenul, în satul pe care l-am simțit ca iadul. Și totuși m-am dus. De ce oare? Nu ne procurase deja două inele și chiar un apartament în Circumvalațiunii? Ea, nu eu! Dar pentru noi. Și totuși m-am întors în acel iad al regulilor băștinașe de conservare a „identității naționale”. Și fata s-a dus. Timpul n-a stat în loc. Fabrica socialistă s-a transformat într-o asociație comercială.

M-am așezat la masă. Nimeni din împrejurimea mea putea să înțeleagă ce se petrece în inima unui băiat de 21 de ani care timp de doi sau chiar trei ani trăise o odisee de dragoste cu exaltări și prăbușiri sufletești până la gânduri de suicid. Am fost singur, desigur, și am scris ultima mea scrisoare de dragoste. Nu, nu mai știu ce am scris, dar știu că îmi curgeau lacrimile. Atunci am luat scrisorile ei din ascunsiș, erau multe, fiindcă între timp eram la armată – dacă acum închid ochii revăd scrisul ei -, le-am legat laolaltă cu scrisoarea mea și le-am dus la poștă din Hauptgasse - Strada Principală. A doua zi fata dispăruse din fabrică, pentru totdeauna - dar nu și din gândurile mele, nici până azi. Cu acel pachet se dusese și ultima mea scrisoare de dragoste. Nu știu ce s-a întâmplat cu aceste scrisori „ale noastre”. Și-or fi găsit sfârșitul într-un foc de sobă?

N-am reușit nici până azi să mai scriu o scrisoare de dragoste, ba mai mult, parcă mi se blocase și ultima rămășiță de inspirație și nu reușeam nici să răspund, când câțiva ani mai târziu tânăra mea nevastă – chiar și oceanul iadului are un mal – îmi lăsase bilețele, pline de dragoste, înțelegere și duioșie, pe perna mea din patul conjugal, în care m-am întors câteodată mult după miezul nopții, după ce seara părăsisem casa într-o „dispoziție de vomit”, cum își amintește soția mea astăzi.

Și ea meritase acele scrisori sau bilețele sau măcar o reacție din partea mea mai mult ca oricine pe lumea asta. Autoarea articolului din DIE WELT îl citează pe Paul Celan cu propoziția adresată lui Ingeborg Bachmann: Poate este așa că ne ocolim chiar acolo unde am vrea să ne întâlnim.

Am trăit odată o iubire mare cu multe scrisori de dragoste. Trăiesc acum o iubire mare care n-a suportat (din partea mea) scrisori de dragoste, dar care o îndreptățește pe partenera mea de viață să-și însușească perspectiva eminesciană, raportată la viața ei intimă din anii de tinerețe: „Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut; / Mă cunoșteau vecinii toți - / Tu nu m-ai cunoscut.” Oare o cunosc acuma, după 30 de ani de căsnicie? Probabil că nu. Dar în schimb este cert că o iubesc mai mult ca în anii cu bilețele.

Am rămas copii la pragul adolescenței... sau ne îndreptăm cu pași repezi vârstei în care devenim din nou copii ... toți trei ... Iuli, Evi și al lor Romeo rătăcit.


Fotografie: Peter Tasch