„La cele mai bune replici ale mele
Ai tușit,
Scorpie bătrână!”
(Marin Sorescu – „Tușiți”)


Vroiam un copil cu Alex, iar Alex vroia un copil pentru că-l vroiam eu. Locuiam într-o garsonieră, nu era a noastră, dar nici nu plăteam chirie. Cel mai adesea plăteam orgolii, tributari ai unei tinereți egoiste și arogante.
Ne-am căsătorit devreme, dintr-un impuls de moment și dintr-o iubire nebunească și efervescentă, așa cum numai la 20 de ani ai îndrăzneala să o încredințezi unei căsătorii.

În acea perioadă și pentru acel început, am redeschis jurnalul propriei mele copilării și am continuat să scriu în el, ca și cum toți anii dintre atunci și acel moment nu existaseră vreodată. Ca și cum nimic nu se schimbase din copilăria mea și până la Alex, poate doar caligrafia. Și faptul eliberator că, odată cu noul început, nimeni nu mă mai putea scoate la careu vreodată. Sau cel puțin așa speram.

„Andronescu a adus la școală o revistă porno. Ne-a prins practicanta când ne uitam pe ea și am fost scoși la careu. O să vină mama la școală.”

„Azi am fost pe șantier și am adunat sârme colorate din care ne-am făcut inele. Băieții au adunat țevi de plastic. Apoi am făcut toți crăcane și am tras cu invizoace în vecini. Doamna Antonescu ne-a spus pe toți. Sunt pedepsită din nou.”

„M-am bătut cu Matei, sunt pedepsită. Am buza spartă și nu pot mânca. La ziua Danei am făcut toți păduchi. Mama mi-a dat cu gaz pe păr și miros foarte urât. Dar o să lipsesc de la școală, ceea ce e minunat. Trăiască păduchii!”

Găteam doar eu, mânca doar el. Colecționam cu foame, atât la propriu, cât și la figurat, rețete din revistele cu fițe elitiste, imaginându-mi că, investind veniturile noastre subțiri în muștar Dijon pentru sosul spaghettelor, voi deveni soția sofisticată și perfectă pe care credeam că o dorește și o merită Alex. Puse în practică, rețetele revistelor duceau la rezultate penibile și adesea grețoase, pe care, însă, încurajator și perseverent, Alex le încerca pe propriile lui papile gustative. Ca și pe propriul lui ficat, de a cărui stare de sănătate mă simt oarecum culpabilă și azi.
Ne certam pe rafturile bibliotecii, revendicam pozițiile cele mai bune pentru colecțiile noastre de cărți, așa cum așezi produsele noi pe tejgheaua de la nivelul ochilor cumpărătorului. A câștigat colecția lui de cărți de munte, pe care însă o consultam doar de câteva ori pe an, când ne încumetam la vreo excursie mai lungă, cum fusese cea din Făgăraș. Atunci, blocată de teamă, într-un atac de panică, aproape de creastă, atârnată cu palmele ude de lanțuri, am avut prima oară revelația căderii în gol în propria mea viață și căsnicie. Nu știu ce declic a transformat în câteva secunde fata cu șorț de bucătărie în femeia rebelă ce urmam să devin tot mai mult de atunci.

Cu toate acestea, vroiam un copil cu Alex. Iar el vroia un copil pentru că îl vroiam eu. Avizi de noi înșine și în același timp suficienți unul altuia, ceream mirarea primelor respirări și întregirea prin concretul vieții. Noi înșine încă niște copii, dorindu-ne și imaginându-ne o nouă jucărie în viața noastră.

„Azi mi-am bătut păpușile, mai puțin pe Ana. Ana are ochii albaștri și părul negru. Aș vrea să am ochi albaștri. Mama spune că mi se vor face dacă sunt cuminte. Cred că nu voi avea niciodată ochii albaștri.”

Aș vrea să aibă ochii tăi, îi spuneam adesea, verzi ca pădurea, Alex, ai grijă, vreau să aibă ochii tăi, accentuam alintată ca și cum responsabilitatea pe care i-o dădeam era vitală. Ochii tăi. Bine, și pielea ta, pretindea el la schimb. Apoi făceam dragoste ca și cum am fi pecetluit un pact inatacabil de nici o instanță a lumii.
Cumpăram obsesiv teste de sarcină, chiar și în perioadele lunii în care știam bine că nu există nici o probabilitate de a rămâne însărcinată. Alex accepta cu toleranță autoimpusă toate aceste cheltuieli, care, prin excesul repetitivității, ne șubrezeau și mai mult bugetul, oricum drămuit.

„E frig și îmi fac lecțiile în bucătărie. Port mănuși și le-am tăiat degetele ca să pot scrie.”

Abia începusem facultatea, iar Alex pe a doua. Lucram amândoi, însă postul de debutant pe care aterizasem era prost plătit, dar mă încăpățânam să rămân pe el pentru oportunitatea potențialului concediu de maternitate. Nu eram pregătită pentru compromisul vieții personale. Eram vagabondul lui Hamsun, cel care nu se îndură să își amaneteze cuvertura.

„Citesc „Singur pe lume”. Azi am furat mere de la tanti Cati din curte și le-am vândut în fața blocului. Ne-am cumpărat oranjadă de toți banii și am lins-o direct din plic. Aș putea mânca oranjadă tot timpul. ”

„Fonoiu mă duce mereu la film și îmi cumpără prăjituri. Aproape mereu mi se face rău de la ele și vomit acasă.”

Căsătorită, zilele treceau altfel decât până atunci. Mă surprindeau noi posturi și situații de viață pe care nu le anticipasem niciodată și care nu-mi erau tocmai confortabile. Petreceam mult timp singură, Alex lucra în ture. Deși aveam două computere în casă, nu aveam nici măcar un televizor. Serile în care Alex lucra treceau apăsător și greu. Singurătatea celor câtorva ore lua proporții copleșitoare, mi-era dor și mi-era greu. Uneori mă găsea plângând, auzindu-mi bocetele încă de la lift, doar pentru că mi se tăiase maioneza sau pentru că el întârzia de la serviciu.
Totul căpătase alte forme decât mă așteptasem de la căsnicia mea. Până și noaptea nunții fusese una pe cât de comică, pe atât de penibilă. Ajunși după petrecerea nunții acasă, obosită, abțiguită, fericită, vomasem și adormisem buștean. Deși fusese cea mai frumoasă zi din viața mea.

„A fost cea mai urâtă zi din viața mea. Am venit târziu de-afară și am mâncat bătaie. Mama a scos lingura mare de lemn cu care amestecă în gem. Tata a rugat-o să nu mă bată dar mama a spus că îmi trebuie o lecție. Tata a plecat afară și mama m-a bătut cu lingura mare de lemn. Buni spune că sunt prea slabă. Mama mă lovește peste oase și nu mai încap după șifonier să mă ascund. A spus că o sfidez, ăsta trebuie să fie un lucru oribil. Tata m-a mângâiat pe păr până a crezut că am adormit, iar mama a spus că amândoi o sfidăm. Mi-aș dori să nu mai facem asta, mâine dimineață voi căuta în dicționar ce înseamnă.

a sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț
a sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț
a sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț”

„Tata mă trezește dimineața cu muzică de la radioul cel mic și îmi întinde mâinile și picioarele. Aș vrea să fie dimineață toată ziua când mă trezește tata.”

Ne iubeam cu o pasiune pe care ulterior nu am mai putut-o compara cu o alta. Nu era o simplă pasiune, era patimă. Deși căsătoriți de ceva vreme, continuam să pierdem nopțile una după alta făcând dragoste, discutând tot felul de prostii, creionând planuri de viitor, apoi iar făcând dragoste până dimineața. Sunt bufniță, iubesc nopțile, diminețile mi-au fost mereu grele, dar diminețile primilor mei ani de căsnicie, deși plină de nesomn, îmi erau dulci. Le zâmbeam fericită pentru amintirea nopților ce le precedau.

Cu timpul, nopțile pierdute doar de noi doi au devenit nopți pierdute cu alții. Aveam casa plină de prieteni, colegi, amici și tot soiul de personaje mai mult sau mai puțin agreabile. Extindeam conceptul de „noi doi” către zona socială, nevoia de împărtășire și comunicare dincolo de cuplu se manifesta din ce în ce mai mult. Acest lucru avea o grămadă de avantaje, însă, odată cu el, au început să apară și micile neconcordanțe de manifestare și să observăm diferențele dintre noi tot mai lucid. Dacă până atunci priveam aceste diferențe cu mirare și încântare, mândră de complementaritatea lor, acestea deveneau și primele motive de dispută și revendicări reale de poziție.

„A venit Maria M. la noi. Mamei îi place, tata spune că o să ne înfunde pe toți. Nu e căsătorită dar are un iubit în CC. El e însurat cu altă femeie. Urâtă și grasă. Maria i-a scris un volum de poezii și l-a legat în piele neagră. Ne-a citit câteva dar nu am înțeles nimic. După ce a plecat ea, tata și mama s-au certat iar. Mama a spus că nu putem trăi izolați și că astea sunt vremurile. Am să compun și eu o poezie și-mi voi tunde părul ca Maria dar nu vreau un iubit în CC. Cred că o să mă mărit cu Cipi. Taică-su are Lada.”

Ne-am luat un Fiat Supermirafiori. Second hand, firește. Pe care îl conduceam doar eu la vremea aia, pentru că doar eu aveam carnet, și care mă făcea să mă simt un personaj din filmele cu mafioți ale anilor 80. În mod neașteptat, începusem și să acced pe scara profesională. Plecam dimineața devreme și veneam seara târziu, rolurile se inversaseră fără să vrem. Îl găseam acasă pe Alex, trist, absent, agasat de orele de singurătate, vroia o schimbare, vroia un copil.

"Tata fumează mult, scutură scrumul în ghivecele de flori. Și bea vin din sticla pe care o ascunde în cămară când vine mama. Azi mi s-a părut că plângea. E prima oară când plânge. Nu cred că mi s-a părut. Nu știam că și tații plâng.
Sunt pedepsită și nu am voie să ies afară. Dar am văzut un curcubeu de la fereastră.”

Petreceam tot mai puțin timp împreună și când se întâmpla acest lucru, de obicei, eram împreună cu alții, cu prietenii, cu familiile naturale. Cercul prietenilor se dezvoltase, gașca mea făcuse alianță cu gașca lui, prietena mea cea bună se căsătorise cu unul din colegii lui, amica amicului lui ne vizita cu iubita fratelui verișorului din al 7lea neam și tot așa. Ne pierdeam timpul cu tot soiul de personaje, unele anoste, altele folositoare, ne pierdeam tinerețea și viața în viețile altora.

„Azi a sunat un tip și m-a întrebat dacă avem rude în străinătate. Avem. Și dacă unchiul Mircea e la pușcărie. Nu știu. Este?"

"I-am spus „prostule” lui domnu Nicu de la 10, apoi mi-a părut rău și am dat două ture de bloc în fugă să nu mă prindă. Are o servietă maro. Și el e maro. E cel mai maro om pe care l-am văzut vreodată. Când voi fi mare, eu aș vrea să fiu albastră.”

Deveniserăm personaje sociale, nu renunțasem la gândul de a ne lărgi familia, însă ne înstrăinam tot mai mult. Momentele în care rămâneam doar noi doi deveniseră plictisitoare și le umpleam, ca de obicei, făcând sex. Dacă relația noastră a rezistat atâta vreme, acest lucru se datora aspectului sexual. Acolo, ne regăseam pe noi înșine și, sub îmbrățișările înfometate și acuplările tot mai nebunești, îngropam orice diferend, orice conflict, orice nemulțumire. Evoluam tot mai diferit ca personalitate și ne conturam tot mai scindat unul față de altul, dar singurul punct comun rămânea, fără îndoială și cu o putere de liant uimitoare, sexul.

„E duminică. Dimineață am fost cu Tereza la studiourile Sahia dar de data asta nu ne-au lăsat să intrăm. Ne-am suit amândouă pe scara de incendiu și ne-am uitat de acolo. Belmondo o iubea pe una apoi a venit un milițian și ne-a gonit. Am furat corcodușe pe care mama le-a băgat la spălat odată cu hanoracul.
S-au certat din nou. Am stat la album duminical și am mâncat ficat de porc. Îmi venea să vomit. Mama a trântit farfuriile, iar tata a plecat de la masă și a fumat iar. Nu a mai scrumat în ghivecele de flori și nici nu a mai plâns. Mama a țipat. Tata a ieșit din casă. Am mâncat bătaie că nu am făcut ordine în cameră.”

„Trebuie să o pup pe doamna Laura de câte ori ne vizitează. Are mustață și îmi lasă pe obraz bale ca un melc. E cea mai scârboasă ființă!
Laura spune că tata are o amantă cu care se încuie în biroul de la etajul doi. A adus un bilet. Eu nu cred. Tata e prea bătrân. De câte ori mă duc la el, mă lasă să scriu la mașina de scris din biroul de la etajul doi. Mama a spus că va cere analiză grafologică.
Grafologie = Disciplină care se ocupă cu studiul scrisurilor individuale în vederea stabilirii autenticității unor iscălituri...”

Simțeam amândoi nevoia unei schimbări. Micile frecușuri zilnice se transformaseră curând în mari certuri. Nu ne mai ajungeam unul altuia și orice nemulțumire devenea pretextul unor lungi scandaluri sau discuții interminabile, pline de reproșuri. Ne acuzam reciproc și bulgărele insatisfacției se rostogolea cu viteză în direcții periculoase. Îl suspectam că mă înșeală, fără să pot dovedi, mă suspecta de depresie și isterie, înfigând cuțitele propriilor mele angoase.
Fobia mea la păsări devenea deodată argument pentru dezechilibru psihic. Îmi sugera insistent să fac terapie dar mă opuneam cu vehemență. Nu sunt sigură nici azi că se referea la fobie, deși menționa niște stoluri.

„Azi m-a luat mama la serviciul ei. M-a prezentat copiiilor, apoi am ieșit toți afară. Am găsit un pui de vrabie căzut din cuib. Mama m-a pus să îl ridic. Mi-e frică de păsări. Nu le pot atinge. Toti copiii au râs. A râs și mama. M-am ascuns în toaletă și am înjurat până m-am plictisit. Apoi m-am suit pe țevile de la wc. Una s-a rupt. Trebuie să o plătesc din pușculiță. Nu mai am voie să mă duc la mama la serviciu.”

„Azi m-a durut capul și buni mi-a zis de deochi. Fugi deochi din ochi, din gură, din zgârciul nasului... și las-o curată, luminată, ca aurul curat, ca poala Maicii Domnului, ca Domnul nostru Iisus Cristos, Amin. Apoi, am dormit și buni mi-a făcut gogoși. Pleacă mâine și îmi vine să plâng.”

Abia după vreo 3 ani de căsnicie, am decis cu adevărat să facem un copil. Au început analize sâcâitoare, controale medicale și frustrări. Fiecare zi ce trecea, însoțită iar de cantități uriașe de teste de sarcină, accentua obsesia procreării ca și vechile mele însoțitoare, migrenele.
Curând, însă, aveam să primesc cea mai fericită veste din viața mea și să plâng de fericire. Purtam în pântece un prunc. Al meu. Al meu și al lui Alex. Firește, cu ochii verzi și pielea mea, eram convinsă. Nu poți vorbi despre fericirea supremă, cum nu poți vorbi despre nefericirea profundă.
Am început să schimbăm stilul de viață, Alex devenea tot mai atent, se întorcea către noi, iar eu mă lăsam răsfățată de el și de viață cu o nonșalanță și cu o aroganță pe care numai omul neîncercat de soartă le poate avea.

„Nu mănânc niciodată la școală, păstrez pachetul pentru când ieșim și îl împart cu Cipi. Și el pe al lui cu mine. Azi a adus ciocolată străină. Albă. Mâncăm la colțul școlii, apoi traversăm de 3 ori șoseaua pe unde nu avem voie ca să ne fie frică.”

Nu-mi era frică de nimic. Iubeam viața și îl iubeam pe Alex. A fost probabil cea mai fericită perioadă a vieții mele. Mă simțeam răsfățată ca un padișah. Uneori, Alex își punea urechea pe burta mea încă nedeformată, apoi conversa cu micuța boabă de mazăre, așa cum se văzuse la ecografie. Alteori lipea o lanternă de pielea mea susținând că bebelușii văd lumina încă din viața intrauterină. Nu greșea prea mult, dar greșea sperând că bebelușul acesta avea să vadă lumina dincolo de uterul meu.
Primele semne de îngrijorare apăruseră de Crăciun, când, în toiul petrecerii, s-au ivit primele fulgere dureroase și primele sângerări. Mi-a fost greu să accept realitatea, mi-a fost greu chiar și în fața diagnosticului medical, care îmi sunase străin și imbecil, ca un verdict. Era un verdict. Și pentru prima oară în viață, am ieșit singură și de bunăvoie la careu, de data aceasta însă să cer socoteală. Lumii, lui Alex, lui Dumnezeu. Să iau omenirea de guler și să îi urlu în față toată durerea și toată iubirea strânse într-o viață de om, tot viitorul și toate zâmbetele unui copil ce nu avea să se nască niciodată, dar pe care urmau să mi-l dezlipească din pântec cu forța. Unui copil care murise înainte de a se naște și odată cu el și tot ceea ce fusesem până atunci. Știam că din acel moment nu voi mai fi niciodată aceeași.
Marii criminali nu omoară trupuri, ci suflete. Acestea sunt marile crime perfecte. Nu lasă urme vizibile și pot fi numite sinucideri. Odată ce ai înjunghiat un suflet, moartea trupului nu e decât o consecință firească. Dar nu aveam un criminal pe care să dau vina. Îmi murea sufletul și nici măcar nu puteam acuza pe cineva pentru asta.

„A murit Ionuț. A căzut prin casa scării când se dădea pe balustradă. Mama lui plângea foarte tare dar s-a bucurat când ne-am dus toți copiii din bloc, a spus că ne cunoaște și ne-a dat Brifcor. Așa că ne-am dus de mai multe ori. Am băut până mi s-a umflat burta.”

„Bunicul s-a pierdut azi pe stradă. În izmene. L-a adus miliția. Am fost cu tata să îl vedem. Ne-a spus că parcă ne cunoaște de undeva. Tata a râs și a spus că probabil suntem rude. Apoi bunicul s-a culcat și am rămas doar cu Monica. E cea mai tânără mătușă a mea dar poartă fuste în carouri și părul ca pe o oală cu multe sarmale. Monica mă obligă să vorbesc doar în franceză și ascultă Vivaldi. Mă plictisesc. Tata spune că semăn cu Monica. O urăsc. Și urăsc și franceza. I-a spus tatei că sunt needucată. Tata a râs. Și îl iubesc.”

„London bridge is falling down... falling down...”

„De azi trăiesc într-o țară secretă, am inventat o limbă pe care o înțeleg doar jucăriile mele și m-am încoronat rege. Am de gând să fac lucruri mărețe dar asta numai după ce pun la punct armatele și strategia de luptă. Apoi voi cuceri lumea, păsările, voi desființa analizele grafologice, o izgonesc pe Laura în țara melcilor și dau toată puterea copiiilor să conducă lumea. Am zis!”

„Mi-e imposibil să mai comunic cu Alex, e ca și cum am vorbi mereu altă limbă. Și am obosit cumplit. Binecuvântate fie clipele de singurătate în care nu-mi cere nimeni socoteală și în care nu mai cer socoteală nimănui. Nici lui Dumnezeu. A venit timpul să mă despart și de Alex, ca și de tine, jurnalule, de azi sau de ieri. For auld lang syne, my dear, for auld lang syne...”