credeai c-ai orbit, că-ți țin mâinile aspre pe ochi,
mângâindu-ți genele, în același timp,
când nu-mi mai vedeai ochii goi în care răsărea luna; în cel stâng,
era lună plină, dar îți era frică, așa că-l închideai cu un sărut.
credeai, apoi, într-o noapte în care doar vântul mai avea curaj
să-ți acopere piciorul stâng,
[căci tu îți dezvelești mereu piciorul acela]
tu credeai că ai surzit, căci nu mai auzeai șuieratul meu tremurând,
mușcându-ți din urechea ce se culcase-ntre dinții mei.
când te uitai la gaura din așternut, credeai c-am plecat;
dar eu eram sub tine, unduindu-mă, târându-mă sub greutatea trupului tau
mut și gol. îți ceream o gură, de aer,
căci gura ta căzuse-n canalul ascuns între doi sâni.
ai lăsat urme, cu bocancii, pe umeri, pe coaste, pe coapse,
pe-o venă. nu știai încotro să mergi;
credeai c-am plecat, când ai simțit doar ecoul, ca o lumină palidă,
a râsului meu, de copil, între degetul arătător și cel mijlociu. mă vedeai,
între țesătura pernei albe, de care ți-ai lipit obrazul, și-o lacrimă,
mă vedeai, vorbeai cu mine; nu-nțelegeam ce-mi spuneai,
dar îți atingeam buzele cu fruntea; te întrebam de ce ai genele atât de lungi.
te ridicai și-ți mai turnai o cană de vin, numărând balaurii de pe tavan - un fluture mare.
te-ai îmbătat, iubite!
nu mai credeai nimic.