eu n-am avut noroc niciodată trăiesc un fel de schizofrenie a cuvintelor și astea
spuse doar pe jumătate


ceva foarte sensibil din corpul meu mâinile sau genunchii se îndoaie de fiecare dată sub cuvintele lui erhan din care ies oameni și bucăți de teatru un fel de arcuire pe care o păstrez foarte aproape ca pe un animal de casă
dau drumul la apă o las fierbinte să mă spele pe față de toate păcatele mă sfințește
o sfințesc cu răspunsuri și
dragostea de toate zilele


una peste alta totul a început să se lămurească inimile noastre s-au terminat
câțiva s-au sinucis
și restul continuă să se teamă


eu număr rămășițele lăsate de silvia în ultima noapte hainele întinse la uscat ca niște cordoane de plastic ciocolata pe care se văd urmele dinților ei fotografiile de la mare o iubeam că păstra aceste detalii trupul meu începuse să uite prea mult


acum se jupuie zilnic până la sânge

*

când mă gândeam la erhan îl vedeam imediat luni și atunci îmi ziceam
nu poate fi o întâmplare


eram mereu groaznic de obosită în zâmbet îi spuneam silviei cred că arăt mai bine decât mă simt ea mă strângea de mână și îmi răspundea știi el nu m-a mai sunat de atunci ridicolele noastre refugii încep să se piardă și nimeni nu e de vină


poate arborescența dintre noi
poate micul nod din cap
poate cei cărora ne lăsăm cu toată greutatea
dar dincolo de fereastră ne coasem sufletul cu disperare