Știu că nu-și are rost... Că viața ta are un scop, că poate ești foarte fericit, dar ce mister ascunzi? Cred că este păcatul primordial ce a marcat ființa umană încă de la început, că tu nu ești de fapt vinovat de nimic, totul fiind o pecetă. Dar nu are rost să mă mai complic sau să-mi aleg cuvintele pentru că doar când sunt cu tine simt că materia tresaltă, că ne înțelegem prin... nimic. Nimicul ăsta esențial ce a traversat secole și milenii, ce a ajuns până la noi. Și în momentul ăsta trebuie să te simți deosebit, trebuie! A fost un strigăt, chiar dacă din gura mea nu a ieșit așa, pentru că e sătulă de dragoste...încet, încet, nu te speria, nu e dragostea ce ți-o port, e iubire, iubire de viață, de lume. Cred că-mi pierd șirul ideilor, cred că tu nu ești de fapt cel... el... El, persoana care să mă lase să gândesc, îmi furi gândurile ștrengarule! Și ce faci cu ele, le transformi în vorbe fără eternitate, care se vor pierde cândva, care pur și simplu se vor disipa când voi ajunge să-ți spun că de fapt nu ești tu cel, cel care am crezut că ești.
Probabil nu poți să-mi înțelegi vorbele dar știu că e destul să zâmbești ca să-mi spui că ești tu, dar tu nu exiști! nu exiști! Și totuși te simt lângă mine, ești tot ceea ce respir, ce trăiesc, ești aer, ești foc. Dar ce mai urmează să aflu? Că ești al tuturor?
Atunci te-ai pierde printre atâtea sentimente, eu vreau să fii doar al meu și atât timp cât respir, trăiesc și gândesc... o, dar nu, nu, nu gândesc. Dacă aș gândi te-aș pierde definitiv.
Cred că în sfârșit am ghicit: tu te-ai născut din dezordinea gândurilor mele și ești al meu pentru că toți suntem diferiți.