M-am aruncat în gol de pe un bloc de gheață. Mi-am dezlipit tălpile de el, fiindcă îmi era rece până în suflet, cu toate că suferința nu era congelată de această „bucată de ger tare”. Până jos vreau să nu îmi pară rău că pe imensitatea rece au rămas doar formele unei vietăți calde care a topit o părticică neînsufelțită de iarnă cu atâta arșiță umană. Până să îmi încerc zborul fără aripi, m-am gândit că aș fi putut să dau sens acelui omăt întărit. Mi-aș fi dorit să scriu cu el pe soare că te iubesc…dar cum într-o dragoste singură nu există motive, mă gândesc că ar fi mai bine ca primăvara să fie ceea care îl va topi…așa în lipsa oricărui motiv. Până la pământ mi se pare tare lung zborul…și mi-ar plăcea să-mi amintesc ceva care să-mi redea dorința de a fi rămas prinsă de gheața rece rău…Aș fi vrut să-mi amintesc de ce am ajuns în vârful unei piramide pe care nu știu cum am urcat…M-am întâlnit cu înaripatele și mi-au șoptit că în plutirea lor au învățat să prețuiască libertatea. Tot pe drum, norii mi-au spus că atunci când vrei să plângi nu trebuie neapărat să te reverși peste tot. Razele de lumină mi-au șoptit că nimic nu inundă mai bine sufletul, decât un strop de încredere…Zbor și nu mai pot ajunge la finalul unei căderi dureroase al cărei sens de mult nu-l mai înțeleg…Atunci când mi-am dat drumul mi-am imaginat că undeva jos, vei fi tu să-mi asculți motivele, să mă prinzi în brațe și să nu mă cerți, dar am uitat să întreb înainte, dacă vei simți nevoia să fii acolo, când din cer va pica un monument de întrebări…